Lacrima

Publicat în Dilema Veche nr. 866 din 12 - 18 noiembrie 2020
Lacrima jpeg

– O lacrimă? Să știi că-i o lacrimă.

Cum se preschimbă o mamă într-o vază? Cum se desparte de toate o mamă? Am cunoscut cîndva o femeie care-și pierduse unul dintre copii într-un accident. Șocul a fost atît de mare încît, din clipa aflării veștii, n-a mai putut să-și folosească piciorul stîng. A făcut tot felul de investigații, degeaba, rezultatele erau mereu bune, ortopedul n-avea explicație, neurologul n-avea explicație, ea era, de fapt, complet sănătoasă. Totuși, femeia se simțea ca și cum i-ar fi lipsit piciorul. A reînvățat să meargă într-un timp lung, a ajuns să se sprijine și pe ce era invizibil în ea, șchiopătînd de parcă ar fi pășit mereu pe o colivie. Una minusculă, atașată bine de corp, zdrăngănind la răstimpuri, spărgîndu-i din nou călcîiul, și femurul, și șoldul ca să se oprească numai acolo unde viața-i în concentrație insuportabilă, în adîncul adîncului de inimă.

La asta m-am gîndit în ziua aceea de vară, cu soarele zdrobind roua într-o pîclă fără cusur. Eu pe ce oare pășeam? Ceremonia fusese mutată la ora zece, căci spre prînz temperatura avea să se-apropie de treizeci de grade. Creștea riscul de insolație. Ne strînseserăm cu toții, ca niciodată pînă atunci, doisprezece frați, doisprezece oameni mari, atît de mari că nici nu înțelegeam cum de ni se întîmplase una ca asta. Uite că eram acolo, în grădina în care venise cîndva ea, la nici șaisprezece ani, prin care trecuserăm și noi, pe rînd, cît un vas gol la-nceput, apoi cît cei trei bolovani lustruiți ai treptelor, apoi cît primul nuc plantat de unul dintre noi, apoi plecînd, depărtîndu-ne tot mai tare, cu cele două case ale noastre în colțul ochilor, cu acoperișul lor pe care suiserăm în copilărie ca să vedem cum e timpul de sus, chiar lîngă nori mai era oare timp? Și nu era, căci dealul Pleșa, ca o barieră-n fața lumii și-a cerului pe care nu-l lăsa să cadă, nu putea fi clintit. Nici grădina, cu zecile de meri și pruni și peri plantați de tata, n-avea cum să fie vreodată ștearsă.

Din cînd în cînd o sunam pe mama și-atunci ea rîdea. Știam că vei da telefon, zicea, au dat și ceilalți, deja am vorbit cu trei. Cîte cinci-șase formam numărul în aceeași zi, fie din Madrid, fie din Timișoara, fie din Londra sau din București.

Cum de-i auzeam cu atîta claritate veselia chiar și-acum cînd ne puseserăm hainele, numai negreală, cînd aduseserăm baxurile cu apă, cînd cumpăraserăm măști ca să le împărțim și celor care aveau să urce pînă acolo, la marginea orașului, fără vreo frică de contaminare? Dacă-i cel mai curat aer, numai dealuri și munți în preajmă, ce pericol să fie? Mai ales că ea așteptase atîta. Cu numai trei săptămîni înainte, doi dintre noi n-ar fi putut ajunge. Între timp, băiatul din Madrid, după ani de absență, după starea de urgență trăită acolo, se repatriase. Iar fata care fusese internată cinci săptămîni cu micuțul între viață și moarte fusese de cîteva zile externată.

Mă tem că trebuie să mergem acasă, am auzit în telefon la 4 și 23 noaptea. În tăcerea uriașă de după am încercat să-mi zic că nu-i decît un atac, încă unul, după celelalte care-i aduseseră pe rînd paralizia, lipsa vorbirii, viețuirea pe cea mai stranie graniță. Că ea e încă acolo, așa cum o văzusem ultima oară cînd, de necrezut, reușisem s-o fac să rîdă. Că încă nu s-a terminat. Dar am fost nevoită să-mi fac bagajul. Înainte să pornesc spre autostradă, la șase și ceva dimineața, am ocolit pe la o spălătorie auto. Pentru un așa drum nu doar biata mea caroserie, ci toate caroseriile trebuiau să strălucească. Nu mă puteam gîndi decît la ea, mi-o închipuiam în mijlocul uriașei grădini, trăgîndu-ne pe toți, în același timp, copiii și nepoții ei risipiți pe-atîtea șosele. Ne-a dus în siguranță, șapte, sau zece, sau treisprezece ceasuri, pînă cînd am izbucnit în hohote, mamă, vai, mamă. Apoi ne-am bucurat nespus de revedere.

Nu, n-o să facem slujba pe terasă, n-avem loc nici noi, sîntem aproape patruzeci, darămite vecinii. Punem lavițele în curte. Și ele au apărut parcă singure. Oamenii tineri încremeniți de decenii în capul meu erau acum locuiți de niște bătrîni. Cum era pe-acolo, prin capitală, chiar omora virusul ăsta, a întrebat unul. Ia uite ce s-a îngrășat, oare o să-și mai revină, am auzit în altă parte. Cum e s-o iei pe mamă cu frații tăi, bărbați în putere, s-o ridici ușor și s-o porți pînă afară în cel mai lin zbor? Dacă ar fi mică nu ți-ar păsa, ar fi ușoară ca o pană, ai îmbrăca-o sărbătorește și-ai duce-o cît mai la adăpost de sub cerul acesta unde se moare. Dar nu e o fetiță, deși chipul ei așa pare și acum cînd, în sfîrșit, după anii ei strivitori, a ieșit în curtea plină de lume. Procuțul de sub ea, zice o femeie, e săvîrșit anume, în oglindă, de o văduvă care lucrează la două războaie de țesut. Ca să nu se răstoarne lumile unele peste altele, îmi trece prin minte. Un fluture alb i se pune o clipă pe piept. Lîngă umărul meu e tata. Fluturele albastru ne măsoară de sus, ce ne-am așezat toți de-o parte și de alta, cu tot cu umbrele noastre.

– Plînge! Doamne, mama plînge! aud deodată șoapta. În colțul ochiului mamei strălucește ceva. Ne-aplecăm pe rînd, o boabă ca aceea n-are cum să existe. Totuși e acolo, o s-o spargă-n cîteva clipe soarele. Dar pînă o sparge, ne atinge nouă pentru ultima oară fețele. Gata, plînsul de trei zile e pe ducă, păsările au coborît razant, fluturele multicolor se ridică mai ușor ca un abur. Pompele funebre așteaptă.

Cine poate pune capacul peste o mamă? Cum ajunge copilul de cinci ani, luni mai tîrziu, s-o deseneze pe ea, pe bunica adică, în formă de vază? O vază cu flori care-s zîmbetul ei. De ce o așteptăm cu toții, în douăsprezece vise, știind că mari norocoși am fi să mai vină? Numai glasul ei ne strigă, tot mai de aproape, de ce nu ne poate trezi?

În ziua înmormîntării mamei, în colțul ochiului ei stîng s-a ivit un strop luminos. N-a ținut mult, poate două minute, pînă l-a evaporat soarele. Nu l-am șters, deși eram lîngă umărul ei. Nu l-am fotografiat. Nu am mai vorbit de-atunci despre el. Dincolo de explicațiile raționale ce pot fi găsite probabil destul de ușor, am numit stropul lacrimă. Acum, că a trecut vremea, pelicula aceea lichidă nu doar că nu se estompează, ci devine tot mai clară. Dacă m-aș apropia prea mult de ea, m-aș vedea ca-n oglindă. Și-aș descoperi numai un om fără mamă.  Mă lupt, de aceea, să păstrez distanța. Oricît de greu mi-ar fi, trebuie s-o fac, altfel nu pot merge mai departe. Și-o fac, gîndindu-mă mereu la cît de colosal, de vechi și de fără sfîrșit e clubul oamenilor fără mamă.

Ioana Nicolaie este scriitoare.

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

Adevarul.ro

image
Bătaie generală la Untold, în faţa scenei la concertul lui David Guetta VIDEO
În cea de-a treia zi a Festivalului Untold, când au fost prezente peste 95.000 de persoane din peste 100 de ţări ale lumii, a izbucnit o bătaie între mai mulţi tineri, în timpul concertului lui David Guetta. Filmarea a devenit virală pe Internet.
image
Pericolul frumos „ambalat“ care îi transformă pe tineri în victime. „Inima lor ajunge ca la 80-90 de ani“
Vârsta pacienţilor la care medicii au ajuns să trateze accidentul vascular cerebral sau infarctul miocardic acut a scăzut dramatic în ultimii ani. Produsele foarte populare printre tineri, consumate de la vârste mici, duc la un astfel de deznodământ.
image
Luptă contracronometru pentru a salva balena beluga blocată în râul Sena. Mamiferul refuză hrana VIDEO
Oficialii francezi încearcă cu disperare să salveze o balenă beluga blocată în râul Sena, cu o injecţie cu vitamine pentru a-i stimula apetitul. Observatorii ştiinţifici spun că balena pare să fie vizibil subnutrită, iar salvatorii speră totuşi să o ajute să-şi recapete apetitul şi energia necesară pentru a se întoarce pe mare.

HIstoria.ro

image
„Răceala diplomatică” dintre Bulgaria și România
Per ansamblu, climatul diplomatic de la sfârșit de secol XIX poate fi definit ca fiind „destins”. O dovadă o constituie și vizita lui Carol I, însoțit de fruntașul liberal D. A. Sturdza (un adept al Triplei Alianțe), la Sankt Petersburg, în iulie 1898, unde s-a bucurat de o foarte bună primire.
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.
image
Stalin îl întreabă pe Jukov dacă va putea apăra Moscova
Îngrijorat de înaintarea germanilor și de cucerirea Solnechnogorsk (23 noiembrie 1941), Stalin l-a întrebat pe Jukov dacă va putea menține Moscova. Jukov a răspuns afirmativ, cu condiția trimiterii a încă două armate și furnizării a 200 de tancuri, dar Stalin a replicat că nu mai existau tancuri.