Menghina

„Se ia pătratul de metal și se potrivește în menghină!“
„Care pătrat?!“
„Nici un pătrat! Ce-i așa de greu de priceput?! Vă închipuiți că-l aveți și că l fixați bine în menghină. Trebuie să fie strîns, că altfel, cînd începeți să piliți, o să vă sară de n-o să-l mai găsiți în vecii vecilor.“

Eram în clasa a IX-a, într-un liceu industrial unde practica de atelier ne pregătea pentru viață. Bunăoară, în anul acela, în noi, cei 32 de elevi ai celei mai bune clase din școală, se deștepta cîte un lăcătuș-mecanic. Maistrul, conștiincios din cale-afară, nu irosea nici un minut. După ce ne împărțea salopetele jalnice, majoritatea rupte, din loc în loc cu cratere minuscule de arsură, după ce ne explica încă o dată că văzuse la viața lui elevi care orbiseră fiindcă nu respectaseră instrucțiunile, sau care se tăiaseră grav, de-i umpluseră atelierul de sînge, sau care-și zdrobiseră degetele, cu ciocanul, că n-aveau pic de îndemînare, ne punea la treabă. Ne alinia în fața bancurilor de lucru și ne înmîna pilele cărora trebuia să le deslușim secretele în cele două săptămîni de ate­lier. „Stați la distanță de juma de metru. Așa. Apoi vă împingeți corpul cu putere în față, apăsînd pila, distribuind forța egal. Și vă retrageți ușor, fără altă presiune. E ca dansul. Să vă văd.“ Și noi începeam pe dată execuția, nu pentru că ne pasiona în vreun fel baletul cu pilele, pe care-l socoteam absolut ridicol, și nici de frica maistrului, un zbir, ci pentru că în atelier era, de obicei, un frig îngrozitor, și așa reușeam să ne mai dezghețăm palmele învinețite.

Pileam sîrguincios materiale inexistente, ne coordonam alert mișcările, izbucneam cînd și cînd în hohote de rîs, simțind însă cu toții că adevărata menghină nu era aceea spre care ne înclinam răsuflînd a­buri înghețați, ci una mult mai mare, care mesteca între fălci nu doar ateliere de liceu, fabrici, instituții și orașe, nu doar copii și oameni în toată firea, ci cîte-o țară întreagă, așa, ca a noastră. Comunismul ne pregătea să fim lăcătuși, dar nu irosea pentru asta nici măcar o bucată de metal. Cuvinte – da, minciună – da, manipulare și constrîngere – da. Și tot comunismul își dorea să nu-i lipsească sudorii, așa că la nici 15 ani, ni s-a pus aparatul de sudură în mînă și, îngroziți că ochelarii de protecție n-aveau să ne apere ochii de arsuri, cum i se întîmplase fratelui meu mai mare, am lipit cît am putut de repede bucățile de tablă. Și tot comunismul avusese grijă să ne limpezească aspirațiile în cei nouă ani de școală. La grădiniță mai puteai fantaza că o să te faci zînă, în clasele mici îți mai puteai imagina că o să fii astronaut sau măcar explorator, dar mai tîrziu înțelegeai că opțiunile sînt cele din poezia cu „Tatăl meu“, pe care toți copiii o învățau pe de rost în clasa I. Un tatăl meu „zidește case“, un alt tatăl meu „coboară-n mină“, un altul dă „țării pîine“ și stă pe cîmpuri vara, un tatăl meu „străjuie-n uzine“ și doar un biet tatăl meu, ceva mai dezorientat, îmbracă „alb halat“ cînd vine în spital. Despre mama mea nu prea venea vorba, era doar bună și deosebit de frumoasă. Cum stătea mai mult acasă, cu copiii, fiindcă natalitatea era obligatoriu să crească, se pricepea nu doar la spălat și la gătit, ci și la o mulțime de alte lucruri practice. Prin urmare, în gimnaziu, fată fiind, am făcut ore de lucru manual. Am cusut ștergare foarte frumoase, în linie sau în crucițe, după caz. O dată, am tricotat. Broderia s-a dovedit destul de grea, așa că prin clasa a VII-a, s a decis că ne-ar folosi mai mult dacă i-am ajuta pe băieți la zugrăvit. Am luat gălețile cu var și, după ce-am însăilat din ziarul Scînteia niște coifuri, ne-am suit sprintene pe scări. Nu a fost mare lucru să dăm cu peria, numai că la sfîrșit a urmat curățenia, iar rîcîitul stropilor de pe parchet sau de pe geamuri s-a dovedit cea mai mare corvoadă.

Pînă să ajung la liceu, am mai săpat după hrean sau am strîns măceșe și porumbele. Dar toate acestea au fost o joacă față de practicile agricole de mai tîrziu, care țineau trei săptămîni și unde am „învățat“ să culegem mere, struguri, porumb, sfeclă de zahăr și altele asemănătoare, sau față de „ucenicia“ într-o meserie sau în alta. Cum n-a intrat decît o fată din școală la un liceu sanitar, iar la Liceul Pedagogic n-a fost admisă nici una, am rămas să îngroșăm rîndurile viitorilor muncitori ai patriei. Știam că la facultate, unde concurența era strivitoare, aveau să reușească doar cîțiva. Prin urmare, cei mai mulți trebuia să fim cît de cît pregătiți pentru viitorul loc de muncă. Fetele urmau să-și găsească un soț și să se angajeze în singura fabrică de tricotaje din oraș. Băieții, dacă nu se înrolau imediat, aveau două variante: mină, și drumuri și poduri. Cei mai mulți nu se temeau să se mute de la 20 de ani sub pămînt, numai că, la răstimpuri, se mai surpa o galerie, se mai accidenta cîte un artificier. N-o să-l uit niciodată pe băiatul frumos, cu niște ochi ireali, care a murit la nici o săptămînă după angajare. Și n-o să mi-l scot din minte nici pe colegul care a fost împușcat în primele trei luni de armată. Dar lucrurile astea se întîmplau, fiind socotite pierderi planificate pentru care nu era vinovat, de obicei, nimeni.

În 1989, cînd a venit Revoluția, aveam 15 ani. A fost ultimul meu an cu practică de atelier, comunismul devenise flecul complet distrus al istoriei recente. Pînă atunci, însă, am cusut, am tricotat, am curățat aleile parcului, am plivit spațiile verzi, am zugrăvit școala, am spălat geamuri și parchet, am sudat, am pilit, am cules mere și struguri, am făcut pregătire militară și am participat la con­cursuri de tir, am fost în practici agricole, am învățat o mulțime despre rezistența materialelor, dar mai ales despre rezistența noastră, a copiilor acelei vremi. Totuși, mai tîrziu, după ce m-am înscris în clasa umanistă a altui liceu, m-am gîndit să urmez Filozofia. Am ajuns pînă la urmă studenta unei facultăți de litere.

Cît despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe cînd coseam cu atenție ștergare, și pe cînd abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar dacă n-ar fi fost Revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicînd cărțile pe hîrtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje, sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte pentru copii: Ferbonia, Editura Arthur, 2015.