Menghina

Publicat în Dilema Veche nr. 641 din 2-8 iunie 2016
Menghina jpeg

„Se ia pătratul de metal și se potrivește în menghină!“
„Care pătrat?!“
„Nici un pătrat! Ce-i așa de greu de priceput?! Vă închipuiți că-l aveți și că l fixați bine în menghină. Trebuie să fie strîns, că altfel, cînd începeți să piliți, o să vă sară de n-o să-l mai găsiți în vecii vecilor.“

Eram în clasa a IX-a, într-un liceu industrial unde practica de atelier ne pregătea pentru viață. Bunăoară, în anul acela, în noi, cei 32 de elevi ai celei mai bune clase din școală, se deștepta cîte un lăcătuș-mecanic. Maistrul, conștiincios din cale-afară, nu irosea nici un minut. După ce ne împărțea salopetele jalnice, majoritatea rupte, din loc în loc cu cratere minuscule de arsură, după ce ne explica încă o dată că văzuse la viața lui elevi care orbiseră fiindcă nu respectaseră instrucțiunile, sau care se tăiaseră grav, de-i umpluseră atelierul de sînge, sau care-și zdrobiseră degetele, cu ciocanul, că n-aveau pic de îndemînare, ne punea la treabă. Ne alinia în fața bancurilor de lucru și ne înmîna pilele cărora trebuia să le deslușim secretele în cele două săptămîni de ate­lier. „Stați la distanță de juma de metru. Așa. Apoi vă împingeți corpul cu putere în față, apăsînd pila, distribuind forța egal. Și vă retrageți ușor, fără altă presiune. E ca dansul. Să vă văd.“ Și noi începeam pe dată execuția, nu pentru că ne pasiona în vreun fel baletul cu pilele, pe care-l socoteam absolut ridicol, și nici de frica maistrului, un zbir, ci pentru că în atelier era, de obicei, un frig îngrozitor, și așa reușeam să ne mai dezghețăm palmele învinețite.

Pileam sîrguincios materiale inexistente, ne coordonam alert mișcările, izbucneam cînd și cînd în hohote de rîs, simțind însă cu toții că adevărata menghină nu era aceea spre care ne înclinam răsuflînd a­buri înghețați, ci una mult mai mare, care mesteca între fălci nu doar ateliere de liceu, fabrici, instituții și orașe, nu doar copii și oameni în toată firea, ci cîte-o țară întreagă, așa, ca a noastră. Comunismul ne pregătea să fim lăcătuși, dar nu irosea pentru asta nici măcar o bucată de metal. Cuvinte – da, minciună – da, manipulare și constrîngere – da. Și tot comunismul își dorea să nu-i lipsească sudorii, așa că la nici 15 ani, ni s-a pus aparatul de sudură în mînă și, îngroziți că ochelarii de protecție n-aveau să ne apere ochii de arsuri, cum i se întîmplase fratelui meu mai mare, am lipit cît am putut de repede bucățile de tablă. Și tot comunismul avusese grijă să ne limpezească aspirațiile în cei nouă ani de școală. La grădiniță mai puteai fantaza că o să te faci zînă, în clasele mici îți mai puteai imagina că o să fii astronaut sau măcar explorator, dar mai tîrziu înțelegeai că opțiunile sînt cele din poezia cu „Tatăl meu“, pe care toți copiii o învățau pe de rost în clasa I. Un tatăl meu „zidește case“, un alt tatăl meu „coboară-n mină“, un altul dă „țării pîine“ și stă pe cîmpuri vara, un tatăl meu „străjuie-n uzine“ și doar un biet tatăl meu, ceva mai dezorientat, îmbracă „alb halat“ cînd vine în spital. Despre mama mea nu prea venea vorba, era doar bună și deosebit de frumoasă. Cum stătea mai mult acasă, cu copiii, fiindcă natalitatea era obligatoriu să crească, se pricepea nu doar la spălat și la gătit, ci și la o mulțime de alte lucruri practice. Prin urmare, în gimnaziu, fată fiind, am făcut ore de lucru manual. Am cusut ștergare foarte frumoase, în linie sau în crucițe, după caz. O dată, am tricotat. Broderia s-a dovedit destul de grea, așa că prin clasa a VII-a, s a decis că ne-ar folosi mai mult dacă i-am ajuta pe băieți la zugrăvit. Am luat gălețile cu var și, după ce-am însăilat din ziarul Scînteia niște coifuri, ne-am suit sprintene pe scări. Nu a fost mare lucru să dăm cu peria, numai că la sfîrșit a urmat curățenia, iar rîcîitul stropilor de pe parchet sau de pe geamuri s-a dovedit cea mai mare corvoadă.

Pînă să ajung la liceu, am mai săpat după hrean sau am strîns măceșe și porumbele. Dar toate acestea au fost o joacă față de practicile agricole de mai tîrziu, care țineau trei săptămîni și unde am „învățat“ să culegem mere, struguri, porumb, sfeclă de zahăr și altele asemănătoare, sau față de „ucenicia“ într-o meserie sau în alta. Cum n-a intrat decît o fată din școală la un liceu sanitar, iar la Liceul Pedagogic n-a fost admisă nici una, am rămas să îngroșăm rîndurile viitorilor muncitori ai patriei. Știam că la facultate, unde concurența era strivitoare, aveau să reușească doar cîțiva. Prin urmare, cei mai mulți trebuia să fim cît de cît pregătiți pentru viitorul loc de muncă. Fetele urmau să-și găsească un soț și să se angajeze în singura fabrică de tricotaje din oraș. Băieții, dacă nu se înrolau imediat, aveau două variante: mină, și drumuri și poduri. Cei mai mulți nu se temeau să se mute de la 20 de ani sub pămînt, numai că, la răstimpuri, se mai surpa o galerie, se mai accidenta cîte un artificier. N-o să-l uit niciodată pe băiatul frumos, cu niște ochi ireali, care a murit la nici o săptămînă după angajare. Și n-o să mi-l scot din minte nici pe colegul care a fost împușcat în primele trei luni de armată. Dar lucrurile astea se întîmplau, fiind socotite pierderi planificate pentru care nu era vinovat, de obicei, nimeni.

În 1989, cînd a venit Revoluția, aveam 15 ani. A fost ultimul meu an cu practică de atelier, comunismul devenise flecul complet distrus al istoriei recente. Pînă atunci, însă, am cusut, am tricotat, am curățat aleile parcului, am plivit spațiile verzi, am zugrăvit școala, am spălat geamuri și parchet, am sudat, am pilit, am cules mere și struguri, am făcut pregătire militară și am participat la con­cursuri de tir, am fost în practici agricole, am învățat o mulțime despre rezistența materialelor, dar mai ales despre rezistența noastră, a copiilor acelei vremi. Totuși, mai tîrziu, după ce m-am înscris în clasa umanistă a altui liceu, m-am gîndit să urmez Filozofia. Am ajuns pînă la urmă studenta unei facultăți de litere.

Cît despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe cînd coseam cu atenție ștergare, și pe cînd abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar dacă n-ar fi fost Revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicînd cărțile pe hîrtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje, sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte pentru copii: Ferbonia, Editura Arthur, 2015.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.