Trei Efemeride de iunie

Publicat în Dilema Veche nr. 620 din 7-13 ianuarie 2016
Trei Efemeride de iunie jpeg

Seule la m é moire garde 

la beauté de la fugacit é

N u există oraș în care să nu-mi fi făcut prieteni trecători. Aceia cu care împărtășești doar o clipă, două ore, o zi, dar care intră în viața ta cu drepturi egale, la fel ca aceia care rămîn cu anii. Aceia cu care povestești uneori aproape tot, despre care nu știi nimic, care nu știu nimic despre tine, dar în fața cărora nu te explici fiindcă n-ai nevoie. Și după ce ai povestit tot, te desparți și, mai mult ca sigur, nu îi mai revezi niciodată.

Iunie 2010

P loua tare în Paris, de vreo două ore. Eram în autobuzul 30, care venea de la Trocadéro și avea ca stație terminus Gara de Est. Cred că rămăseserăm doar trei în mașina care înainta greu, se blocase undeva imediat după Barbès-Rochechouart, pe Magenta. L‑am auzit spunînd ceva, pentru că autobuzul stătea deja în loc de cinci minute, nu se mișca nici un pic. Așa mi-a atras atenția. Am făcut și eu un mic comentariu de genul „E ciudat, nu înaintăm chiar deloc“, apoi mi-am luat geanta mare de umăr și am mers mai în față, pînă în dreptul lui. „Eu mîine mă întorc în Martinica.“ Așa a început, de la cuvîntul Martinica. Un  bărbat la 50 de ani care părea mult mai tînăr. Vioi, curios, cu chef de vorbă. Cînd autobuzul a ajuns în sfîrșit la Gara de Est, știam deja că are cu el biletele pentru vacanța în America, unde urma să plece cu cele două fete ale lui, eleve de liceu, sportive. El însuși fost baschetbalist, era acum funcționar public, venea lunar cu treabă la Paris. Afară ploua în continuare, eram la o aruncătură de băț de casă, o singură stradă de traversat și gata. Întîlnirea părea să fi ajuns la capătul ei, drumurile se despărțeau, dar nici unul dintre noi nu se grăbea nicăieri, așa că am decis să intrăm într-un restaurant din apropiere, genul acela de local din zona gării, cu zgomot mult și oameni în trecere. Localul pe care-l vedeam zilnic pe fereastră, dar nu-mi imaginam că aș avea de ce intra în el. Am rămas împreună pînă la 11 seara, mai în­tîi acolo, cu un pahar de vin roșu în față, apoi într-un restaurant african de pe Lafayette. La televizor era un meci, juca Nigeria cu nu mai știu cine. Bărbații erau concentrați la asta, m-au urmărit însă cu coada ochiului cum mă așez pe scaun. În bucătărie, adică în camera de alături, femeile găteau, spălau vasele, ca acasă, se mai uitau prin ușa deschisă să vadă ce se întîmplă în față. Am mîncat direct cu mîna din farfurie o specialitate a casei, orez, carne, legume. Două zile mi-au mirosit mîinile a condimente. În timpul ăsta, el povestea, „Je suis comme un enfant à Paris“, îi plăcea să rătăcească, fugacitatea, spunea el, fugacitatea e totul. Vorbea despre apropiere și distanță. Despre fiicele lui care făceau sport de performanță. L-am mai văzut o dată pe Rodrigue, exact la o lună după aceea, cînd mi-a adus în dar o sticlă de rom adevărat din Martinica. Din locul unde nu există tren. În Martinica nu-i nevoie de tren ca să traversezi insula dintr-o parte în alta.

Iunie 2013

Cursă Air France cu direcția Paris. În stînga mea, un grup de copii, 12-14 ani, merg cu toții într-o tabără de învățare a limbii franceze în Orașul Luminilor. Unul dintre ei, ferchezuit și foarte vorbăreț, e în centrul atenției. Fetele rîd în jurul lui, își dau coate. El descoperă butonul prin care poate chema stewardesele de cîte ori își dorește. Prima dată apasă și cere o Coca-Cola. O primește. A doua oară apasă și iar primește. Și tot așa de vreo patru ori. Rîsete, colegii plini de admirație îl ovaționează de fiecare dată. Apasă iar. Stewardesa, o femeie de aproape 60 de ani, blondă, se apropie, îi spune ceva, copilul nu mai primește nimic de data asta. Mă uit la ea, zîmbesc. I-aș fi cerut și eu ceva, printr-o simplă apăsare pe buton, dar nu știam exact ce, nu puteam formula. I‑aș fi spus poate doar că mă simțeam stingheră pe scaunul meu. Mai erau trei sferturi de oră pînă la aterizare. N-am spus nimic, însă ea, după ce a liniștit spiritele între copii, s-a apropiat, s-a aplecat la urechea mea și a început să-mi vorbească sprijinindu-se de mînerul scaunului pe care stăteam. Despre meseria ei, despre viață, despre momentele în care trebuie să schimbi ceva. Cunoscuse Air France-ul în vremurile lui bune, toată familia lucra în companie. Fiecare pleca în alt colț al lumii. Mereu. Dar lucrurile nu mai erau ca altădată. Meseria asta a început să-și piardă din strălucire. Condițiile de lucru nu mai sînt aceleași, programul e infernal. Nu vreau să mor în chestia asta, spune ea, nu vreau să-mi explodeze inima aici de la atîtea ore de zbor. Nu-i văd deloc fața, o aud doar în urechea mea stîngă, vorbind continuu, ca un oracol. Vin momente în care trebuie să schimbi totul radical, să renunți la tot ce ai, luna viitoare iese la pensie, sînt ultimele zboruri ca steward, după care se va dedica pasiunii ei de-o viață. Cabinetul de sofrologie. Sofrologie? Da. E o artă a relaxării. Prietena ei cea mai bună renunțase și ea la job-ul corporatist ca să-și deschidă un magazin de ciocolată în Marais. Trei sferturi de oră mi-a vorbit întruna, nici n-aveam nevoie de fapt să-i văd fața,  nici nu conta ce chip are. Am vorbit și eu din cînd în cînd, nu-mi mai amintesc ce-am zis. Avionul îmi devenise brusc foarte familiar, iar ea s-a oprit doar cînd ne pregăteam deja să coborîm sub bariera întunecată de nori. N-am să știu niciodată de ce mi-a dedicat mie această spovedanie aeriană, deși uneori aveam impresia că vorbește despre mine, nu despre ea. A plecat în spate, pentru aterizare. Avionul s-a așezat apoi definitiv pe pistă, eu eram la mijloc, curînd aveam să cobor, împinsă în față de fluxul de călători grăbiți să iasă la aer. Ea rămăsese la locul strategic, în spate de tot. Am privit în direcția aia, mi-a zîmbit, avea o bucată mică de hîrtie, mi-a arătat-o, apoi a dat-o din mînă în mînă pînă la mine. Era adresa ei de e‑mail. Nu i-am scris niciodată, hîrtia aia e lipită și azi cu scotch pe biblioteca mea, la înălțime, ca s-o văd. Din adresa de e‑mail nu-i înțeleg numele, așa că nici nu știu cum o cheamă. 

Iunie 2015

C înd am fost întrebată ce vreau să vizitez pentru prima dată în Kuala Lumpur, am spus templul indian. Așa că am ajuns direct în Chinatown, la Sri Mahamariamman Temple, situat pe Jalan Bandar. Printre preocupările mele lumești colaterale, în tot acest timp, se numărau și obsesia că mai e puțin și mi se descarcă telefonul, plus un apel de la compania de telefonie mobilă cu care trebuia să reglez cîteva lucruri. Și totuși, în ciuda acestor detalii sîcîitoare, nu puteam să nu constat că mă aflu în poarta templului, unde tocmai îmi lăsasem pantofii, ca să pot păși desculță în interior. Era totul atît de nou pentru mine, culorile hipnotice, multitudinea detaliilor, a chipurilor, logica spațiului străină mie. Acolo chiar eram departe de acasă, iar asta îmi plăcea foarte tare. M-am îndreptat spre partea stîngă a templului, nici nu apucasem bine să privesc în jur că a venit spre mine un bărbat cărunt, cu barbă, cu ochi strălucitori, fără vîrstă. A intrat în vorbă, privindu-mă cu atenție, și aproape că m-a determinat să iau loc, undeva direct pe jos, între coloanele templului, la marginea aleii principale. Vorbea o engleză pe care nu o înțelegeam foarte ușor. Mă privea în ochi, era foarte prezent, numai mie îmi fugea gîndul mereu. La telefonul care era posibil să sune. Nici nu am schimbat bine cîteva vorbe și asta s-a și întîmplat, am început discuția cu angajatul companiei de telefonie mobilă, noul meu prieten mă urmărea calm, eu eram deja departe, acasă, în viața mea agitată, discutînd în contradictoriu, se uita la mine ca la un tablou din altă lume. Cred că totul a durat cam un sfert de oră, timp în care el a așteptat să închei conversația. Venea din India, călătorea, avea peste 60 de ani. Își abandonase în urmă cu douăzeci de ani business-ul cu lapte de cocos și se formase în toți anii de după ca maestru yoghin. Îmi amintesc că avea tot timpul din lume, în fața lui mă simțeam agitată, gata de plecare, o fugară. L-am întrebat cum îl cheamă. Pratheep era numele lui. Și însemna lumină. I-am spus: știi că și numele meu înseamnă același lucru? M-a invitat să vizităm un alt templu, dar eu eram deja grăbită, timpul meu de plimbare expira. Așa că ne-am luat curînd rămas bun, doar că Pratheep m-a lăsat să-l fotografiez și mi-a scris ceva într-un mic carnet al meu. N-am să spun acum ce a scris, poate altădată, dacă voi călători în India. Ne-am îmbrățișat de rămas bun, apoi, după ce-am ieșit din templul indian, am intrat în cel chinezesc de peste drum, unde l-am rugat pe băiatul care vindea bețișoare parfumate să mă lase să-mi încarc telefonul în priza templului.

Svetlana Cârstean este poetă.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

Balenciaga 1 Foto Captura JPG
Controversata campanie Balenciaga: clienții încep să-și distrugă hainele brandului
În imaginile publicate în sprijinul colecției de primăvară 2023 a mărcii, copii mici sunt văzuți pozând cu animale de pluș care sunt îmbrăcate în ținute în stil BDSM. În plus, într-o fotografie un copil este prezentat alături de pahare de vin și de bere.
paul danci jpg
Noile mașini, proiectate să „țină” între 7 și 12 ani. Explicațiile unui inginer român de la Mercedes
Paul Danci, un inginer care lucrează la Mercedes-Benz, a explicat, într-o postare de pe pagina sa de Facebook, motivele pentru care astăzi „nu se mai fac mașini așa cum se făceau mai demult”. Potrivit inginerului român, noile mașini sunt proiectate cu o durată de viață între 7 și 12 ani.
Soldați ucraineni în Crimeea în 2014 FOTO Shutterstock
Politico: Unități de gherilă se formează în Crimeea. Rusia se teme și se pregătește de bătălia pentru peninsulă
Când Vladimir Putin a ordonat o invazie pe scară largă a Ucrainei în februarie, puțini se așteptau ca nouă luni mai târziu armata ucraineană să amenințe că va elibera Crimeea.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.