EDITORIALE ȘI OPINII

Am arunca lucruri din casă (pentru că s-au strîns prea multe, pentru că sînt vechi) și am cumpăra lucruri noi (pentru că ne lipsesc și avem nevoie de ele), dar acestea rămîn predominant funcționale și „reci“, și nu e cazul să-ți umpli casa cu ele. Importante sînt doar obiectele cărora le porți grija... Am lăsat la sfîrșit o constatare care i-a pus pe gînduri pe designeri: în portretul casei ideale, lumina este evocată de 75% dintre bucureșteni, față de doar 31% în celelalte orașe. Bezna din comu

Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, şmecheri, securişti, şobolani oportunişti, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a „succesului“ lor.

Tînărul ţăran cu aspect patologic fusese nu de mult chemat la recrutare. Prezentat conştiincios la Centrul Militar din Iași, băiatul aflase, în urma controlului efectuat de către doctorii de acolo, că este suspect de o boală, pesemne serioasă.

Trebuie să sesizăm nuanțele. Donald Trump este mai bine privit în rîndul elitelor politice est-europene decît printre omologii din Europa de Vest.

Verbul a flata a intrat în română cu un sens destul de restrîns: în DEX este explicat prin sinonimul vechi a măguli, la rîndul său definit ca „a satisface amorul-propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși“. Unele dintre sinonime sînt diferenţiate doar de conotaţiile lor: a linguşi este clar marcat negativ, în vreme ce a măguli şi a flata sînt neutre, primul – termen vechi şi popular – fiind pur şi simplu dublat de cel de-al doilea, un împrumut cult modern.

Întrebînd mai demult un prieten psiholog ce ar însemna, din punctul lui de vedere, „eul“, mi-a dat un răspuns de neuitat: „Ce aleg să povestesc despre mine“. Repertoriul poveștilor în care figurez ca protagonist sau barem ca personaj ține de trecut. Alegerea se îndreaptă către viitor.

Cu fantasticul final al echipajului de 8+1 la Jocurile Olimpice trecute – o cursă după care s-ar fi făcut deja un film dacă am fi fost americani –, canotajul a arătat că nu vrea să se predea. Nu e în firea lui.

Pare-se că Dumnezeu distribuie talentele în serii, le concentrează pe generații, nu le împrăștie.

Trebuie să spun că și eu, ca mulți alții, am o mare problemă cu Timbuktu.

„Care sînt cei mai vînduți autori ai editurii?“ „Borges și Radu Anton Roman“. Cea mai cunoscută carte lui Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești, este un best-seller constant al Editurii Paideia. Iar cărțile care cuprind texte inedite (da, inedite!) ale marelui argentinian sînt, și ele, la mare căutare. Nu știu de ce, dar această preferință a cititorilor paideici pentru bucătărie românească și sofisticat mister de bibliotecă îmi dă speranța că ața se poate înnoda…

Cu umor și ironie, Mark Twain afirma, printre altele, că: Știrea despre moartea mea a fost o exagerare.

„Noi vă mulțumim că ne ajutați. Și sînteți bineveniți la noi. Am văzut că aveți foarte mulți bani. Că ați adus și vaci, vreți să faceți și o făbricuță, sau așa ceva. Dar mai bine, cu tot bănetul ăsta, nu ne faceți o biserică nouă?“

Peste tot se ridică ziduri și se alcătuiesc raționamente defensive sau pasiv-agresive. Grupuri tot mai multe și mai mici văd dușmani tot mai mari și mai implacabili. În epoca informației, selecția partizană e mai importantă decît ierarhia rațională.

Macron a fost candidatul ideal în fața căruia Le Pen putea să piardă. El întrupează elita globalistă. Și pare tolerant față de imigrație.

Primarul din Voluntari, în inevitabilul său discurs, a citat-o, evalvios și patriotic, pe însăși „Maica Domnului, care spunea (sic!) că România este grădina Maicii Domnului“! Două lucruri sînt epocale: 1. Dl Pandele are, în biblioteca sa, o raritate absolută: o colecție de ziceri ale Sfintei Fecioare, din care a putut spicui un pasaj. 2. Maica Domnului avea o (profetică) informație despre existența viitoare a unei țări numite România. Și o iubea ca pe propria Sa grădină. Ce poți să mai spui? Mar

„Ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi sîntem buni pentru că ei sînt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

Se uită ciudat la mine. Îi spun că e foarte frumoasă. Nu am vrut să-i spun asta, dar asta m-am trezit spunînd. Îmi zice că o să ajungă în România cam în două săptămîni. Îi dau numărul meu de telefon.

Eu însumi am fost dotat cu binoclu, puşcă (pe care nu am luat-o, totuşi, niciodată din portbagaj) şi vestă vînătorească.

O formă glumeaţă de substantiv masculin – zîn – a fost utilizată cu câţiva ani în urmă de o campanie publicitară de succes.

Din Heliade nici măcar vreun zburător să nu mai adie? Unde sînt îndrăgiții de optzeciști Mateiu Caragiale, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov? Pe Sorescu l-a înghițit chitul? Unde e doamna literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu?

Și apoi, pragmatic vorbind, ce este mai important pentru Uniune: competitivitatea sau libera circulație în afara Uniunii (fiindcă britanicii vor pleca oricum)?

Cu Daum la cîrmă sîntem ca într-un desen animat în care şoferul unui autobuz zig-zaghează buşind mai totul în cale, timp în care zîmbeşte şi cîntă vesel „Alles ist in Ordnung!“.

Bombăn că „ăștia s-au așezat ca țăranii“, după care aud că „țăranii“ vorbeau chiar românește.

O scenă bizară pe un vas produs în Grecia lui Pericle arată un bărbat care se prăbușește, în vreme ce un tînăr îngenuncheat lîngă el și o minusculă figură înaripată meșteresc ceva la piciorul lui.

E normal ca un președinte să-i atace pe judecătorii care îi dau peste mînă, așa cum a făcut-o Trump?

Ați fost? Unde? În Corfu, domnu’! Nu, n-am fost. Deci, n-ați fost… Da’ la Athos? Nici la Athos. Cică n-ai voie cu femei acolo. Mai bine. Măcar știi o treabă.

Veți spune că nu e tocmai așa, atunci cînd vă uitați la mașinile noi de pe stradă, la cartierele în construcție sau la aglomerația de pe Henri Coandă: „România e bine“. Nu, România nu e bine. Cine crede că 600.000 de oameni au ieșit în stradă doar pentru a forța retragerea unei ordonanțe se înșală. Chiar dacă e cumva sub radar, tensiunea e totuși mare. Oamenii au nevoie de un proiect decent în care să creadă și care să le permită să își facă planuri de viitor.

Fillon își făcea cruce, cum îl surprindeau televiziunile, pentru a-și afilia cercurile catolice, se afirma credincios și adept al eticii sacre, dar, totodată, noi îi aflam săptămînal turpitudinile, venalitatea și disimulările. El mi-a/ne-a apărut atunci ca variantă actuală a lui Tartuffe.

Să nu ne facem iluzii: globalizarea e o realitate incontestabilă, trăim – se spune – în „era comunicării“, sîntem informați cînd se fură o bicicletă în Central Park sau cînd moare un campion al longevității din Indonezia, dar nu știm mai nimic despre evenimente și fenomene de anvergură, cu efect imediat asupra „noii (dez)ordini mondiale“. Avem, zi de zi, tone de „breaking news“, dar nu mai avem „news“, știri consistente, cu adevărat importante!

Stînd pe terasă, adică nici în casă, nici în lume, visez la prispa caselor de țară. Este arhitectura lui întru – obișnuiesc să le spun eu studenților la cursul de cultură materială. Nimeni nu înțelege nimic și nici eu nu mă iau prea în serios, dar se non è vero, è ben trovato, mă consolez eu.

De cîteva ori s-au dat bărbaţi la mine, dar abia peste ani buni m-am prins că hainele de femei nu sînt chiar la fel ca hainele de bărbaţi. Experienţa a fost utilă pentru a-mi educa homofobia tipică oraşului.

„Aoleu“, am tresărit, „și cum a reacționat, sărmanul, la auzul veștii?“ „Cum să reacționeze? Ca de obicei: a miorlăit lugubru.“

În februarie, România a dat Europei o frumoasă dovadă de maturitate civică și democratică. Referendumul care se pregătește va arăta însă Europei cealaltă față a României – obtuză, intolerantă, izolaționistă.

„Cine este individul fast forward, sau, altfel spus, setat pe butonul «pe repede înainte»? Ei bine, acesta este un animal social evoluat“ (ziuaconstanta.ro).

Unul argumentează că, dat fiind că „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“, atunci studierea unor texte din Sadoveanu, Creangă sau Eminescu în gimnaziu nu este mijlocul cel mai indicat.

Ce a căutat Ilie Năstase acolo, după slobozelile din meciul de FED Cup de la Constanţa? Cum e posibil să îl pui atît de aproape de miezul lucrurilor mari pe un astfel de mojic? – s-a întrebat preşedintele WTA. „Iresponsabil şi inacceptabil.“

Lumea civilizată a ajuns la mîna roboților și a hackerilor.

Cîte unul ascultă ghidajul tău rapid și la sfîrșit, fără alt comentariu, te întreabă dacă monedele sau opaițele astea pe care tocmai le-a cumpărat sînt originale. Altul face un efort să te asculte, dar la jumătate nu se mai poate stăpîni și te întreabă dacă e adevărat că aici ar fi putut fi Atlantida.

„Un român îl blochează pe Trump“, sau „Judecătorul român de care se teme Trump“, ori „Incendiar! Trump pus cu botul pe labe de un judecător român“. Sigur că aceste titluri ar fi cu totul inexacte, dar de dragul unui asemenea titlu, ce jurnalist român ar sta să se gîndească de două ori?

E o tîmpenie. Adică tu compari tabăra lu’ Dante cu cea a lu’ Dostoievski? Și p-aia a lu’ Shakespeare cu a lu’ Goe­the, sau a lu’ Cervantes cu a lu’ Molière? Tabăra, zic. Sau literatura. Nu poți să faci așa ceva.

Alternativa la un USR care nu livrează e apariția unei puzderii de mici formațiuni politice de nișă a căror viabilitate este puțin probabilă chiar și pe termen scurt, în condițiile actuale. Asta face ca responsabilitatea useriştilor să fie cu atît mai mare.

Să produci conținut mediatic cu telefonul mobil e mai puțin greoi, mai puțin invaziv, mai puțin intruziv, mai intim, mai autentic, mai reactiv. Ceva se schimbă însă fundamental, și anume raportul jurnalistului-mobil cu subiectul său, cu care se confundă aproape osmotic prin natura discretă a instrumentului, subiect la care participă, și pe care îl trăiește în hiperproximitate: discreția instrumentului face din reporterul MoJo un martor al evenimentului sau un actor, un participant?

E greu de găsit un șef de stat democratic – în absența grației divine, presupus a fi dotat cu o inteligență superioară – care să fi izbutit, asemeni lui Jacques Chirac, să-și provoace o umilință publică atît de categorică.

Nu mai vreau să aud fraze de genul: „Știu cît sînteți de ocupat, dar vă asigur că, în cazul meu, nu veți regreta. Citiți măcar cîteva pagini. Am scris un roman unic. Numai dvs. veți ști să-l apreciați.“

Muzeul nu are stil, dar nici umor, nu are distanță, dar nici empatie. Ce au oare cu bietele milieuri, de pildă, aceste obiecte atît de desuet tandre, cu care bunici și mătuși își alintau locuința amărîtă pentru a o însufleți puțin?

Pentru cine? Pentru #rezist? Pentru România adevărată de la ţara lui Pandele sau de la capitala lui Firea? Pentru Oltenia Olguţei şi Teleormanul lui Dragnea?

„Acu’ țcrie despre Ieminețcu, țecuristu’ ista de Gore. Pe vremuri îi trădțea cu Țiausescu, mînca-l-ar tata pe iel de golănas.“ „Haide, dom’ profesor“, zice un alt moșneag, cu voce baritonală, din spate, „las-o mai moale, că și mătăluță ai dat din cioculeț odinioară ca un cintezoi! Mamă-mamă, ce ne mai prelucrai cu omul nou la ședințele de partid pe facultate, în postura ta de neobosit secretar cu propaganda…“