Îmi revine în memorie, de la o vreme, destul de apăsător, o amintire din trecutul meu apropiat. În urmă cu cîțiva ani, pe cînd armata mai era încă obligatorie în România (veți vedea imediat relevanța informației!), mă aflam, la un moment dat, în spatele clădirii care adăposteşte Facultatea de Informatică din Iași, încercînd să localizez intrarea cea mai potrivită în enigmaticul labirint. Aproape fără zgomot, cu sfială şi îndelungi ezitări, s-au apropiat de mine două persoane, încurajîndu-se parcă reciproc să mă abordeze. Tată şi fiu – după toate aparenţele –, veneau, fără îndoială, de prin vreun sat învecinat (cu Iașiul), lucru sugerat nu atît de bîlbîiala comportamentală, cît de vestimentaţia tip „ajutor internaţional“, din tradiţia inaugurată de Armata Salvării din America, devenită un fel de uniformă a ţăranului român, în anii ’90 mai ales. Tînărul, om la aproximativ douăzeci de ani, atrăgea atenţia prin paloarea exagerată a obrazului şi un anume aer morbid, de debilitate generală. Tatăl, pletos şi nebărbierit, cu o coloratură exotică a hainelor, asemănătoare cromaticii lepidoptere, de vară tîrzie, privea ritmic la băiat şi la mine, sugerînd, printr-o expresie tembelă a fizionomiei, că adolescentul maladiv este subiectul de discuţie.

„Unde e Spitalul Militar, vă rog frumos?“ se auzi, în cele din urmă, întrebarea. Mirat de faptul că puteau fi atît de derutaţi chiar în preajma uriaşului obiectiv, le-am arătat, într-o gestică elaborată, poarta edificiului – situat, de altfel, la puţini metri în spatele lor. Mi-au mulţumit şi s-au îndreptat către soldatul de serviciu, cu pas rar, mai curînd nesigur. Probabil întîmplător, zona de acces în spital era populată la acea oră. Mai mulţi angajaţi în halate albe pălăvrăgeau și, sporadic, aruncau priviri prin diverse documente, creînd impresia agitaţiei generale. Cei doi au înaintat o vreme, ţintuind, cu ochi îngrijoraţi, dinamica adunare, şi, cînd mai aveau doar o aruncătură de băţ pînă la destinaţie, s-au oprit inexplicabil. Dintr-un neştiut motiv, tatăl a cedat primul. S-a aplecat la urechea fiului şi i-a şoptit, temător, ceva. Băiatul a acceptat observaţia, întrucît s-a întors din drum, uitîndu-se cu nedumerire în jur. Au schimbat mai multe replici, toate scurte, şi au păstrat aceeaşi buimăceală pe figuri, neştiind, în mod vizibil, ce ar trebui să facă. După o aşteptare bizară, de ordinul minutelor (nu pot să spun de ce am continuat să-i privesc!), a urmat un fel de explicaţie între ei, încheiată cu o ridicare din umeri. S-au întors şi, cu paşi hotărîţi, au luat-o la stînga şi, mai apoi, pe bulevardul Copoului în vale.

Irepresibilul meu instinct asociativ şi analitic m-a determinat imediat să construiesc în minte următorul scenariu care, accept din start, s-ar putea să fie în totalitate fantezist. Tînărul ţăran cu aspect patologic fusese nu de mult chemat la recrutare. Prezentat conştiincios la Centrul Militar din Iași, băiatul aflase, în urma controlului efectuat de către doctorii de acolo, că este suspect de o boală, pesemne serioasă. Cum se proceda în astfel de cazuri, el a fost direcţionat spre comisia medicală a spitalului amintit. În ziua respectivă, recrutul, însoţit de părintele îngrijorat, ajunse, în sfîrşit, la locul indicat. Traumatizaţi deja de forfota oraşului şi problemele ivite aici, cei doi au intrat cu adevărat în panică abia în faţa severei construcţii, animate, chiar de la intrare, de semnele autorităţii. Speriaţi, sătenii au găsit soluţia cea mai comodă pentru ei: să lase totul baltă şi să permită istoriei, după modelul generaţiilor tradiţionale, să decidă în locul lor. Exemplul biblic al păsării cerului, care trăieşte fără să-şi bată capul cu grija zilei de mîine, fusese deja transformat de predecesorii lor, după epoci întregi de ostracizare, în mod de viață.

Cum am precizat, supoziţia narativă de mai sus derivă din ficţionalul pur, nefiind întemeiată nici măcar pe o minimă confirmare. În definitiv, persoanele menţionate s-ar fi putut afla acolo pentru a vizita o rudă bolnavă şi, văzînd aglomeraţia, vor fi amînat evenimentul pentru mai tîrziu sau, aflaţi în zonă, veniseră să se familiarizeze cu necunoscutul locului, în anticiparea unei incursiuni ulterioare. Ipoteza mea epică se justifică însă printr-o realitate absolut incontestabilă. Ea se referă la inhibiţia şi perplexitatea aproape neverosimilă a oamenilor simpli din țara noastră în faţa sistemului. Deşi, în mod paradoxal, noi nu avem respect pentru autoritate, practicînd mereu zeflemeaua la adresa oricărui factor de stabilitate legislativă, confruntaţi nemijlocit cu imaginile autorităţii, (unii dintre noi) intrăm într-o stare de surprindere paralizantă. Manifestăm o mentalitate păguboasă, acordînd prioritate comunităţii în faţa persoanei. Nu avem deocamdată deprinderea să ne cerem drepturile şi să apelăm la sistem ca la un instrument de sprijin şi propulsare a individului, și nu ca la o structură rigidă de represiune.

Chiar dacă explicaţia retragerii înfricoşate a celor doi ţărani, similară, în mintea mea, nebuloasei panicate a „proştilor“ lui Rebreanu, are un conţinut epic, grefat pe relaţionările mele (posibil) deviate, conturul celor două fiinţe obosite, pierdute în mulţimea zgomotoasă a Copoului ieșean la oră de vîrf, mi-a lăsat o umbră de tristeţe. Ameţiţi de zgomotele străzii, tatăl și fiul mergeau în toate direcţiile, încercînd să evite deranjarea celorlalţi, dar, paradoxal, provocînd-o prin lipsa de coordonare. Exoticul hainelor lor continua să atragă atenţia, făcîndu-i pe amîndoi vizibili în aglomeraţia de indivizi şi obiecte. În plus, pe spatele hainei tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele U.S. Air Force. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons