Globalizare fără comunicare

Siria se află, față de București, cam la o oră și jumătate de zbor. De vreo șase ani, acolo se întîmplă lucruri teribile: dictatură, război civil, sărăcie, în jur de 400.000 de morți (printre care 16.000 de copii), circa patru milioane de emigranți, distrugeri patrimoniale, haos social. Cît de informați sîntem despre o tragedie de asemenea proporții, aflată nu departe de noi? Întrebați primul trecător pe care îl veți întîlni pe stradă și veți vedea că nu știe despre ce este vorba. Dar întrebați miniștri, parlamentari, lideri de partid și rezultatul va fi același. Și nu e vorba numai de România. Să nu ne facem iluzii: globalizarea e o realitate incontestabilă, trăim – se spune – în „era comunicării“, sîntem informați cînd se fură o bicicletă în Central Park sau cînd moare un campion al longevității din Indonezia, dar nu știm mai nimic despre evenimente și fenomene de anvergură, cu efect imediat asupra „noii (dez)ordini mondiale“. Avem, zi de zi, tone de „breaking news“, dar nu mai avem „news“, știri consistente, cu adevărat importante! Povestea e veche. Pe vremea conflictului din Kosovo, am descoperit, perplex, că, pentru înalți demnitari ai administrației americane, populația României era majoritar musulmană. Un consultant al Pentagonului, Edward Luttwak (întîmplător, de origine română), a încercat să-și prevină superiorii asupra dozei de arbitrar pe care o implica decizia ocupării Irakului: o țară atît de diversă și de divizată (sunniți, șiiți, kurzi, arabi, sabeeni, mandeeni etc.) nu poate deveni „democratică“ peste noapte, prin simpla evacuare a dictatorului Saddam Hussein. N-a fost ascultat. Rezultatul e că nici azi situația din Irak nu e limpede și stabilă.

Riscuri asemănătoare pîndesc, la orizont, și în cazul Siriei. Opoziția siriană are nevoie de solidaritatea noastră, de asistența promptă a marilor puteri și organizații internaționale, dar nu poate spera să obțină ceea ce dorește cîtă vreme nu avem o imagine clară și amănunțită a situației locale. Nu orice tip de solidaritate e benefică, dacă temeiul ei nu e buna cunoaștere a realităților. Nu de solidaritate „ideologică“ e nevoie (am trăit-o și noi, în România, sub demagogia „internaționalismului proletar“ și a „Internaționalei Socialiste“), nu de solidaritate bazată pe interese străine de cele ale țării aflate în criză (acces la surse de petrol, strategii geopolitice de negociere a „întîietății“ în zonă) și nici măcar de o simplă solidaritate umană, sentimentală, dar nearticulată și ineficientă. Solidaritatea funcțională e numai aceea care stăpînește informația necesară pentru a interveni în cunoștință de cauză.

Înainte de a propune soluții pentru Siria, înainte de a ne implica, atît cît se poate, în ieșirea țării din marasmul actual, trebuie să fim preocupați de obținerea datelor de pe teren și să fim ajutați să le obținem. Care e structura mișcării de opoziție? Cît este ea de omogenă? Înainte de a fi victorioasă, orice revoluție pare focalizată strict pe înlăturarea necondiționată a răului. Și la noi, înainte de 1989, mai toată lumea era, fără mari nuanțe doctrinare, împotriva lui Ceaușescu. Abia după destrămarea dictaturii, am aflat că „opoziția“ aduna laolaltă perspective și motivații politice distincte: țărăniști, liberali, ecologiști, naționaliști, comuniști nostalgici etc. E bine să știm mai multe și despre rezistența siriană. Cîți liberali-democrați, cîți radicali războinici, cîți tradiționaliști islamizanți, cîți europenizanți și cîți „integriști“ se luptă cu regimul Bashar? De ce creștinii sînt martirizați mai curînd de opozanți decît de oficiali? Cîți vor secularizare, cîți vor consolidare religioasă? Evident, nu diversitatea e periculoasă. Ea poate fi, cum s-a spus, fundamentul unui multipartitism viitor, fără de care nu se poate spera democratizarea autentică a țării. Dar e nevoie de „un proiect de țară“ coerent, de un „da“ prospectiv (pentru viitorul mediu și lung) și nu doar de „nu“-ul revoltei. Reprezentanții luminați ai mișcării de opoziție (dna Samira Al Masalmeh, de pildă, aflată, de curînd, în vizită în România) știu asta și adaugă revendicărilor legitime tonul rațional, echilibrat al unei construcții răbdătoare, pe termen lung.

În efortul ei eroic și foarte costisitor de normalizare a lucrurilor, opoziția siriană trebuie să știe foarte bine ce așteaptă de la opinia publică și de la instituțiile planetei. Să găsească dozajul optim între ce are de făcut pe cont propriu și ce tip de sprijin internațional vrea. Iar Occidentul (în sens larg) trebuie să depășească mediocritatea unor poncife pernicioase (islam = terorism), să se simtă răspunzător de soarta oricărei părți a lumii, știind că, mai devreme sau mai tîrziu, va fi afectat de ecourile ei, să se apropie cu mai multă atenție de tradiții diferite de tradiția proprie. (În paranteză fie spus, privesc uneori, cu melancolie, și faptul ca arabii înșiși nu-și mai cunosc temeinic și luminat propriul tezaur spiritual.) Sper, din toată inima, ca „revoluția“ siriană să-și atingă țelurile. Dar știu – din experiență – că orice revoluție începe, cu adevărat, abia după ce revoluția de primă instanță s-a încheiat…