Lamento
În martie 2014, am scris, epuizat, textul de mai jos. L-am scris degeaba. Lucrurile s-au schimbat din rău în mai rău. Între timp, sînt mai bătrîn cu trei ani, mai obosit și mai deprimat. Mai încerc o dată! Poate de data asta o să am mai mult noroc.
De multă vreme trăiesc discrepanța tragi-comică dintre solicitările care vin asupra mea și capacitatea mea de reacție. Cu cîțiva ani în urmă, am vrut să-mi notez fiecare telefon, fiecare rugăminte, fiecare propunere, fiecare invitație, care, adunate laolaltă, puteau alcătui, pentru fiecare zi, o agendă suprarealistă. Am încercat să fac această experiență, dar am obosit și m-am speriat: deveneam colecționarul masochist al tuturor agresiunilor (mai mult sau mai puțin tandre) cu care mă confruntam fără încetare. Mi se cereau și mi se cer: job-uri, recomandări pentru burse în străinătate, pile pentru apariții editoriale, interviuri, participări la dezbateri publice, discursuri aniversare, apariții la televiziune, asumarea sau sprijinirea unor proiecte educative, umanitare, științifice sau politice, sfaturi de lectură, vizite la expoziții sau ateliere de plasticieni, mici conversații de „cîteva minute“, reacții prompte la evenimentele zilei etc. Mi se dau la citit: sute și sute de pagini de proză, versuri, eseistică, filozofie, schițe de reformă a învățămîntului, strategii de politică externă, planuri de „acțiuni“ culturale. Totul, construit pe două presupoziții: 1) Mă pricep la orice. 2) Pot scoate pe gură, fără pregătire, fără efort, panglici multicolore de cuvinte. „Haideți, domnu’ Pleșu, ce înseamnă pentru dumneavoastră cîteva cuvinte bine simțite?“ Domeniul nu contează. Dau, s-ar zice, impresia – și încep să cred că e vina mea – unei versatilități profesionale, a unei omnisciențe zglobii, care nu așteaptă decît să fie pusă în priză, pentru a se desfășura torențial. Am fost abordat pe teme de bucătărie, irigații, istorie veche, gramatică, jurisprudență, ocultism, modă și cîte și mai cîte. Îmi petrec ore întregi ca să refuz politicos. După care fac crize de furie sau de depresie.
Osă ziceți că vreau să mă pun în valoare, să mă dau mare. Sau că ar trebui să fiu flatat de o asemenea amplă, nediscriminatorie, „recunoaștere“ publică. Dar eu nu mă laud. Mă plîng. Și nu cred că am vreun merit în tipul acesta de evoluție a lucrurilor, în afară, uneori, de incapacitatea refuzului tranșant sau de inaptitudinea de a mă da, definitiv, la fund. În aparență, abundența și diversitatea apelurilor dovedesc apreciere, simpatie, eventual respect. Și nu exclud ca, printre solicitanți, să existe și asemenea măgulitoare afecte. În realitate însă, motivația multora – chiar dacă ei înșiși nu-și dau seama – este mai curînd ofensatoare. Nu le trece prin cap că am 66 de ani, că, poate, în puținul timp care mi-a mai rămas, sper încă să duc la bun sfîrșit cîteva proiecte personale, că am inevitabile căderi de energie, că am dreptul să-mi administrez ziua, săptămîna, lunile, anul ținînd cont de prioritățile proprii. Or, mi se cere insistent, lacrimogen uneori, răstit alteori, să mă înham mereu la proiectele altora, să port războaiele altora, să fiu un instrument util în proiecte de carieră ale altora. Am devenit o etichetă, un ornament de butonieră, o rețetă la îndemînă. „Ce-ar fi să-l chemăm pe Pleșu? Are papagal, spune și glume, și o întoarce bine din condei, indiferent de subiect!“ E asta prețuire candidă, admirație genuină? Sau e interes privat deghizat în piruetă omagială? Culmea ironiei este că, acceptînd, într-un tîrziu, 20% din ofertele care îmi parvin, apar voci (mai ales ale „lupilor tineri“) care îmi reproșează ubicuitatea: „Nu se mai satură! Se bagă pe gîtul publicului cu toate mijloacele! Monopolizează tot!“
N-aș vrea ca lamentația mea să fie luată personal de unul sau altul dintre cei care mi s-au adresat vreo-dată cu o rugăminte. Nu incriminez persoane, ci o anumită categorie și o anumită mentalitate. Nu cer decît un pic de milă. Am, cred, dreptul, la vîrsta mea, la nițică libertate, la șansa de a nu mă risipi în toate direcțiile și de a nu fi preluat, ca o anexă eficace, în tot soiul de întreprinderi. Nu mai vreau să aud fraze de genul: „Știu cît sînteți de ocupat, dar vă asigur că, în cazul meu, nu veți regreta. Citiți măcar cîteva pagini. Am scris un roman unic. Numai dvs. veți ști să-l apreciați.“ E unul din modurile în care vanitatea, siguranța (de fapt, euforia) de sine, pofta de parvenire se înveșmîntează în flaterie pentru a-și atinge scopul. Mai e ceva. Și eu am fost cîndva tînăr, și eu am fost cîndva un debutant anonim, un veleitar. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că aș putea cere vreunuia dintre maeștrii mei să mă cădelnițeze public sau să mă strecoare la vreo tiparniță, în vreo slujbă, în vreo poză „de elită“. Nici măcar să mă citească. E clar că trăim o altă eră, o eră în care „succesul“, „rețeaua de solidaritate corporatistă“, „fericirea“ au devenit „obiective“ supreme, înlocuind orice alte idealuri.
