Sahara şi-un strop de aur

Era vorba că scriu nu numai despre statui, ci și despre cioburi, și nu numai despre ruine pe care le ați văzut la televizor, ci și despre – încă din primul paragraf am intrat într-o încurcătură retorică – ruine pe care nu le-ați văzut la televizor. Trebuie deci să spun că și eu, ca mulți alții, am o mare problemă cu Timbuktu. Asta pentru că înflorirea acestei cetăți a dus la decăderea și abandonarea, pe la 1400, a unui oraș caravanier de la marginea de sud a Saharei, tot în Mali, numit azi Essouk (în arabă „piața“) și pe vremuri Tadmakka (în berberă, „cel asemănător cu Mecca“). Essouk, cercetat arheologic pentru prima oară abia în primăvara lui 2005, e cel mai vechi și mai important centru de comerț trans-saharian în Africa de Vest. Acest tip de comerț fusese încercat și de romani, și de cartaginezi, dar zona dintre Senegal și Nigeria intră propriu-zis în sistemul economic mondial doar odată cu cucerirea islamică, în secolul al VII lea. E o observație strict cronologică; istoricii se trezesc de prea multe ori zicînd că, la o adică, a fost un lucru bun ca nu știu ce țară să fie cucerită de alta, „mai civilizată“, „cu un spor de vitalitate“ etc.

(O lungă paranteză. Cu Sam Nixon, care a condus săpăturile de la Essouk, am săpat împreună la Volubilis, în Maroc, un caravanserai, mai corect spus în arabă un funduq. Chiar după acea campanie, el se ducea în Mali să pună la punct detaliile pentru primele sondaje de la Essouk. Îl admiram. Eu mă întorceam în București, iar el cobora în inima Africii, să cerceteze situri nemaisăpate vreodată. De fapt, l-am invidiat atît de mult, încît am scris un roman în care Essouk era aproape central (Aproape a șaptea parte din lume, Humanitas, 2010). Nu numai că m-am vîrît și pe mine în acțiune acolo în Mali – o rescriere demnă de milă a istoriei –, dar românul e într-o profitabilă rivalitate cu arheologul britanic. Cam asta despre înălțătoarele mobiluri ale literaturii.)

Caravanseraiurile, moscheile și cimitirele din Essouk, înconjurate de stînci și aproape acoperite de nisip, se întind pe ambele maluri și pe insula unui wadi. Dar nu despre ele e vorba, nici despre casele unde podelele erau de nisip cernut sau nenumăratele couscousiere din bucătăriile medievale. Ci despre două fleacuri găsite de Sam acolo, în cele trei mari secțiuni săpate în 2005, prin care a obținut prima stratigrafie a orașului. Sau despre cum niște chestii foarte mărunte pot deveni, bine privite, piese-cheie într-o reconstrucție istorică. Mai întîi un ciob cu o culoare bizară, să-i zic alb cu o umbră verzui (culoarea laptelui comunist), singurul de felul ăsta din miile de cioburi de pe sit. Nu știi de unde să-l iei, dar ai măcar intuiția că trebuie pus deoparte și dibuit după specialistul corect; se dovedește a fi dintr-un vas de porțelan chinezesc Qingbai, din vremea dinastiei Song. Afli cu această ocazie, dintr-un singur ciob, că e probabil că mărfuri chinezești tranzitau Sahara în vremea Fatimizilor. Vasul a ajuns la Essouk cel tîrziu la 1100, adică 300 de ani înainte ca porțelan asemănător să ajungă în Europa. Deja nu-i rău. Apoi, tot printre cioburi, două mici cît o ghindă, se vede că nu-s tipice, probabil dintr-un creuzet, cu ochiul liber se observă urme de zgură de sticlă albastră și verzuie pe ele. Testele arată rapid că sticla provine din mărgele pisate și că mulți stropi microscopici de aur, de diferite compoziții, ade-ră ici-colo la suprafața vasului. În creuzet s-a purificat aur prin topire împreună cu sticlă pisată, astfel încît mineralele din impurități, mai ușoare ca aurul, să rămînă suspendate în zgura de sticlă. Procedeul e foarte rar folosit azi de amatori, și n-a mai fost identificat arheologic nicăieri în lume. Istoric, aurul se purifica de obicei cu mercur, greu de adus în Sahel. Informația e coroborată de descoperirea la Essouk a trei matrițe pentru monede, de secol IX, și ele cu urme microscopice de aur, singura dovadă că exista monedă în Africa de Vest înainte de epoca modernă, și cea mai veche atestare a comerțului trans-saharian cu aur. Es-souk exporta deci aur sub formă de monede, mai exact de flan monetar, adică de pastile de metal care puteau fi ștanțate după dorință, odată ajunse în nord, la destinatar. Căci degeaba ai toate indicatoarele de statut din lume, dacă nu bați și propria monedă cu versete coranice frumos ligaturate (pe monedele islamice, evident, nu există fețe de conducători. Pe nici una din monedele lui Harun al-Rashid, pe care le-am văzut, nu-i apare fața, și uneori nici măcar numele). Acest tip de monedă produsă la Essouk e numit de o sursă arabă medievală, geograful al-Bakri, dinarul „chel“, adică nebătut. Imediat după ce menționează moneda cheală din Tadmakka/Essouk, printr-o asociație de idei care acum ne scapă complet, geograful arab zice că femeile din Tadmakka sînt mai frumoase ca în orice altă țară. În orice caz, Almoravizii n-au tolerat mult ca mici conducători să bată monedă proprie. Indicatorul de statut principal a devenit, probabil, să cumperi carne de oaie și să faci propriii mici. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.