o... ce vestigii minunate!

La încheierea acestei rubrici, aș zice doar că arheologia e o disciplină a urmelor.

În podea sînt îngropate aproape unul lîngă altul vase de provizii (pithoi) de aproape 2 m, cu gura acoperită cu o lespede pe care poți merge.

O reconstrucție vizuală nu este adevărul despre trecut, ci o teorie despre trecut.

Pentru mulți, s-ar zice că arheologia nu poate fi decît ori aservită Bibliei, ori asmuțită împotriva ei.

Arheologii au prea multă istorie în cap, iar istoricii prea puțină arheologie.

Puteți să-i luați arheologului dvs., să zicem, o cazma galbenă, chiar dacă asta îi amintește în mod nemijlocit de munca lui.

Monumentele istorice nu sînt un cimitir didactic unde ești încurajat să storci o lacrimă și să te cari.

Arcul acesta, care a stat în perioada 1922-1936 pe locul celui de azi, avea o bază de piatră și o structură din beton armat, însă cea mai mare parte a fațadei era provizorie, din șipci, lut și ipsos.

Domeniile cunoașterii nu au de oferit, dincolo de promisiunea primului sclipici, decît atît cît avem noi înșine de dat, prin propriul nostru angajament față de ele.

Soluția neașteptată a lui Whitehead ca profesorii să aibă mai multă imaginație este ca ei să facă și cercetare.

Vasele pentru symposion par să dovedească o convingere incompatibilă cu rasismul – că frumusețea se poate afla de ambele părți ale hotarului identitar.

Nu mă grăbesc să zic că artistul își propune să celebreze diversitatea sau așa ceva. E clar doar că se simte bucuria lui de a avea un pretext să evadeze din subiecte convenționale.

Mătasea adevărată e aia chinezească, produsă din gogoașa viermelui domesticit Bombyx mori, și procesată astfel încît fibra să nu mai fie învelită în guma ei de mătase (sericină) și să devină cît mai strălucitoare.

Recitesc la fiecare cinci ani broșura lui Paul Bahn, The Bluffer’s Guide to Archaeology, apărută în 1989, care ia peste picior întreaga breaslă a arheologilor pentru apucăturile ei – de la impostură pompoasă la bețivăneală.

Cînd vine vorba de Dacia mithraică, istoricilor din Occident încep să le strălucească ochii.

Mithras e unul dintre acei zei care nu pot fi studiați decît arheologic.

Rar i se întîmplă unui arheolog să vadă cum o biserică este îngropată. Lucrurile stau, credeam eu, întotdeauna invers.

Umilirea era mare, curajul mic și, ca să mai amîn puțin, am intrat mai întîi în baraca de șantier în care era un laborator improvizat.

Cred că puțini literați i-au detestat atîta pe arheologi ca fondatorul mișcării futuriste, Marinetti.

Pentru a studia copiii în arheologie, chiar trebuie să-i cauți.

În situl viking Helgö, la cîțiva metri unele de altele, s-au descoperit capul toiagului unui ierarh, amulete cu ciocanul lui Thor și o statuetă reprezentîndu-l pe Buddha.

„Nu te ascunde cînd nu ai mîncare”, zice papirusul 10508 de la British Museum.

Aș înclina să cred că frauda nu este a arheologului mexican: fie echipa lui i-a făcut o farsă, fie la momentul descoperirii n-a fost de față (directorul de șantier fiind mai mult absent) cineva suficient de competent ca să observe că obiectul nu aparținea mormîntului, ci unui strat mult mai recent, fie obiectele s-au amestecat într-un depozit modern.

Fructul împricinat este, de fapt, un con de pin italian, comun în arta romană.

Singurătatea fiecăruia dispărea, și poate totul era o mascaradă, dar făceam și noi ce puteam, și studenții erau vorbăreți, frumos înțoliți, cameo appearances cu glume în buzunar.

Anaharsis, nomad liber, nededulcit la viața urbană, e un „cetățean al lumii” încă înaintea lui Diogene (al cărui maestru poate să fi fost) și un cinic avant la lettre prin critica „protestantă” a decadenței vieții religioase sau recursul esopic la pilde cu animale paradigmatice.

În cimitirul de la Phaleron (4 km de Atena), săpăturile preventive înainte de construirea unui centru cultural au dat, aflăm, peste 80 de schelete ale unor bărbați tineri.

Atmosfera acestor scrisori are un grăunte bun de cultură și altul de intimitate și trimite atît la felul în care își vorbesc surorile (adevărate) în Eneida, cît și la cererile adresate Afroditei de Sappho.

În spatele oricărui congres este un banchet puternic.

La personalitatea mercantil-funerar-magică a lui Mercur se adaugă – nici nu se putea altfel, la Roma – o față politică.

Înainte de a mai forța cîteva interpretări ale dodecaedrelor romane, să mai umblăm puțin la cutia cu fapte.

Să descoperi un obiect antic straniu, cum n-ai mai văzut niciodată, e una. Cu totul altceva e ca peste o sută de dodecaedre romane (foto) să fie expuse în muzee și totuși nimeni să n-aibă habar pînă azi la ce foloseau.

Mulți din contemporanii lui aveau o asemenea „conștiință de papirus”.

Arhiva lui Zenon e remarcabil de timpurie (261-229 î.Hr.). În ea e material pentru multe teze de doctorat și un teanc de tabloide.

Am dat peste distihul din titlu căutînd în opera lui Eminescu – ce altceva ? – cuvîntul „arheologie” și derivatele lui.

Adevărul este cel din scrisorile netrimise, iar autenticitatea e a scrisorilor inventate.

Din groapă iese, cu mare greutate, printre bulgării de pămînt, o pasăre cu toate culorile curcubeului.

Poate cele mai vii scrisori sînt cele, cu headlines de provincie, pe care Marcus le scrie profesorului lui de retorică, în jurul vîrstei de 20 de ani.

Corespondența amicală a lui Pliniu cel Tînăr cu Traian e cît se poate de birocratică, în mare parte a ei. Din loc în loc apar însă detalii năucitoare.

Deși ție ți se pare un fleac, eu știu cu ce a trebuit să mă lupt pentru ca acest lucru de nimic să existe.

Decît cu unii înțelepți contemporani, mult mai bine ar merge o bere cu Seneca. Îl boscorodesc în rîndurile de mai jos, dar țin la el.

Toată lumea a citit scrisori din antichitate, chiar dacă nu-și amintește pe loc. Asta pentru că unele au devenit mai celebre decît bestseller-urile de mai tîrziu.

Dacă tot e vorba de extinderea domeniului luptei, am găsit printre hîrtiile mele o poezie de acum zece ani, în care văd că e vorba despre arheologie. Nu e de neiertat, mai ales că mi se întîmplă foarte rar. Cu gîndul la următorul șantier, o copiez aici. Sper să nu fie cu supărare.

Se vede deja că Venus e departe de a fi doar zeița în același timp dezabuzată și pempantă a lui Botticelli sau balerina istovită a lui Degas.

Mă gîndesc că poate îmi plac săpăturile arheologice pentru că sînt o metodă de a fi afară și înăuntru în același timp.

Mulți citesc romane scrise în ultimii cîțiva ani, zece sau douăzeci. Se citesc traduceri – uneori apărute sincronizat cu originalul – ale unor autori britanici sau americani de care uneori nici nu știm că sînt mai tineri decît noi.

Publicul sună altfel, la liceu. Zumzetul, aplauzele și rîsul parcă sînt mai puțin artificiale. Clădirile liceelor au și ele ceva nemaiîntîlnit, ca muzeele. Universuri concentraționare dichisite.

Pe Lună se află azi 100-150 de tone de cultură materială terestră – arheologii au numit-o deja cultura Apollo.

Unul dintre cele mai rare obiecte romane descoperite vreodată e cornetul de zaruri. Cornet e un fel de a zice, el fiind, de fapt, un turnuleț (foto – în latinește i se zicea pyrgus sau turricula) găsit în villa romană de lîngă Vettweiß-Froitzheim în Renania de Nord-Westfalia (azi la muzeu în Bonn).

Voi fi acuzat că îi ponegresc, dar cît să mai amîn acest articol despre interesul pentru arheologie al lui Isaac Asimov, Gellu Naum și Arthur Conan Doyle?

Dacă ar trebui să aleg din antichitate un înger păzitor al arheologiei, n-aș avea cum să evit ca acest înger să fie megieș cu Nabucodonosor.

Una dintre lecțiile fundamentale ale arheologiei este că oamenii nu au devenit complicați acum 20 de ani. Erau deja așa acum 20.000 de ani.

Cum am putea ști care era atitudinea societății față de infirmitate în preistorie?

Uneori te întrebi ce e, de fapt, mai fascinant în acest mit: zborul sau căderea?

Arheologia nu are, desigur, ca obiective descoperirea de comori sau de morminte ale oamenilor celebri. Dar poate și trebuie să contextualizeze probleme de interes public.

Nu știm dacă la Tomis cineva l-a ținut minte pe Ovidiu după moartea lui (în 17 sau 18 d.Hr.). Prima informație sigură despre un interes retrospectiv al constănțenilor pentru marele exilat este din secolul al XVIII-lea.

La capătul celălalt al explicației sînt, de fapt, ceilalți oameni din metrou, de obicei educați, simpatici și curioși. Printre ei (deși nu așa simpatici) se află chiar și specialiști din alte discipline științifice, interesați de această „traducere“ ca să poată fi realmente interdisciplinari, așa cum toți ne dorim (de Crăciun) să fim.

Cunoaștem un singur traducător din limba dacă din antichitate. De-atunci, firește, numărul lor n-a crescut. Două vorbe deci despre descoperirea arheologică care ne-a dat cîteva detalii despre acest îndepărtat patron al celor care fac azi traduceri în și din română.

Sîntem, teoretic, mult mai puțin activi în week-end, dar atunci producem cel mai mult gunoi.

O discuție despre gustul artistic în antichitate e dificilă în primul rînd pentru că arta veche habar n-are de primatul esteticului. Ea face ceva. De pildă, împlinește un ritual, instaurează un spațiu civic sau sacru, negociază prestigiul individual.