Universitatea ca aventură disciplinată
Titlul e furat dintr-un eseu al lui Alfred North Whitehead, scris acum aproape o sută de ani și numit modest „Universitățile și funcția lor”. Acolo zice undeva că „education is discipline for the adventure of life”. Îmi aminteam textul în ansamblu ca idealist, înflăcărat și deci inutil. Recitindu-l acum am rămas cu altă impresie. Sper că nu din cauză că aș fi devenit eu între timp idealist și înflăcărat.
De altfel, nici ca matematician, nici ca filozof al științei, Whitehead nu avea motive să fie un exaltat. Din capul locului, spune că dacă universitățile s-ar ocupa doar cu transmiterea informației către studenți, existența lor n-ar mai avea nici o justificare după răspîndirea tiparului în secolul al XV-lea. Apoi declară că informația se împute ca peștele. Indiferent cît de veche e tema de care vorbești (vrînd-nevrînd, aici arheologii trebuie să ciulească urechea), cunoștințele trebuie să ajungă la studenți de parcă ar fi de-abia pescuite – și cu prospețimea importanței lor pentru lumea de azi. Astea nu sînt cuvintele cuiva care n-are picioarele pe pămînt.
Îmi dau totuși seama că Whitehead e ușor de ironizat pentru post-scepticii de azi atunci cînd zice că universitatea trebuie deci să transmită informație, dar într-un mod plin de imaginație, menținînd mereu contactul între cunoștințe și the zest for life, adică, pe românește, la joie de vivre. Ridicol, nu? Noi știm doar că la universitate te duci ca să te plictisești, să iei o diplomă și să memorezi niște informații (și ca să nu te duci în armată, la muncă sau la țară). Faimosul profesor britanic (ajuns însă la Harvard în anii scrierii acestui eseu) o ține însă pe-a lui: universitatea merită desființată dacă nu transmite informații într-un mod imaginativ – căci asta e funcția pe care o îndeplinește pentru societate. Că e realist se vede din faptul că, deși spune că profesorii trebuie să combine erudiția și imaginația, e de acord că sistemul produce cu ușurință profesori complet inadecvați („very efficient pedants and dullards”), care vor plafona generații întregi de studenți.
Soluția neașteptată a lui Whitehead ca profesorii să aibă mai multă imaginație este (și poate că aici se simte idealismul) ca ei să facă și cercetare. O soluție despre care știe că se poate transforma într-o altă problemă, atunci cînd valoarea unui profesor începe să fie măsurată exclusiv pe baza publicațiilor lui, o tendință vizibilă deja cînd scrie Universities and their function. Iar aici trebuie să-l citez: „Pentru unele dintre cele mai fecunde minți, a compune în scris, sau într-o formă reductibilă la scris, pare să fie o imposibilitate. În orice corp profesoral veți vedea că unii dintre cei mai sclipitori profesori nu se numără printre cei care publică. Originalitatea lor are nevoie ca să se exprime de contact direct cu studenții”. Numele acestor profesori rămîn în mod necesar (aproape) neștiute, chiar dacă influența lor asupra studenților e imensă. Invers, e ușor de bănuit ce recomandă Whitehead pentru ca și cercetătorii să-și dezvolte imaginația (e vorba de creativitate științifică, nu de fantezia răzbunării) – exercițiul de a preda în fața tinerilor. Și spune asta pe șleau: „Puneți-vă cercetătorii să se explice unor minți active, maleabile”. (Că veni vorba, un exercițiu alternativ care satisface imperativul lui Whitehead este activitatea de popularizare a științei.) Schimbarea aceasta ocazională de paradigmă e esențială pentru profesorii și cercetătorii care vor o recoltă de idei noi sau măcar depășirea blocajelor, și mai ales care vor să le placă din nou ce fac, ceea ce e sursa tuturor lucrurilor bune. Oare profesorii ar putea compensa faptul că predatul online sărăcește contactul direct cu studenții printr-o întoarcere la obiectivele personale de cercetare amînate? Sugestia e, probabil, naivă, pentru că predatul online nu înseamnă timp liber în plus, din contra (cursurile trebuie regîndite, hîrtiile se înmulțesc) și nici o disponibilitate intelectuală mai mare, din contra (frustrarea de a vorbi zidului de camere video închise…). Dar uneori trebuie să-ți cauți singur motive de bucurie, pentru că cea mai mare înfrîngere este să fii un om lehămetit.
Revin la ideea de aventură disciplinată. Whitehead zice că motivul principal pentru care educația e un proces dificil este faptul că ea lucrează pe două planuri – tehnic și spiritual – din care nu se poate renunța la nici unul. Ce înțeleg din pasajul respectiv e că un profesor nu te poate învăța chestii mari fără să te învețe chestii mici. Cele mici sînt adesea enervante și fastidioase, dar dacă vrei să cîștigi Turul Franței, două-trei genuflexiuni sînt inevitabile. Marile fapte de arme încep cu datul jos din pat. Și niciodată partea spirituală a educației, aventura intelectuală, nu a fost mai condiționată ca azi de partea ei tehnică. Whitehead n-avea cum să știe că pe templul lui Apollo din Delphi nu va mai scrie Cunoaște-te pe tine însuți, ci Troubleshooting.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons
