Sherlock Holmes și Fundația Zenobia

Voi fi acuzat că îi ponegresc, dar cît să mai amîn acest articol despre interesul pentru arheologie al lui Isaac Asimov, Gellu Naum și Arthur Conan Doyle?

Un pasaj din seria Fundația a lui Asimov trebuie neapărat pomenit aici. E vorba despre părerea lui Lord Dorwin despre cum trebuie făcută cercetarea științifică în arheologie: „Să fii un bun arheolog însemna să citești toate cărțile despre subiectul respectiv, scrise de oameni morți de sute de ani“ (…), „soluția de a rezolva dileme arheologice era de a compara punctele de vedere contradictorii ale unor somități“. Autorul face aici mișto de cineva care practică arheologia fără să pună vreodată mîna pe cazma (există și azi asemenea lorzi); contextul e însă apocaliptic, pentru că o asemenea știință moale, ca să zic așa, e prezentată ca un semn general de decădere intelectuală a vremurilor. Asimov era, la urma urmei, un om de știință și pasajul ar putea fi antologat de istoricii științei. (Că veni vorba, el a scris și cărți de popularizare despre antichitatea greco-romană și orientală. Scriitorul american și-a luat însă doctoratul în chimie de la Columbia cu o chestie foarte serioasă: The kinetics of the reaction inactivation of tyrosinase during its catalysis of the aerobic oxidation of catechol. Ce înseamnă asta, eu nu sînt pregătit sufletește să înțeleg – și dintre scriitorii români cred că numai Ștefan Agopian, chimist de formație, ne‑ar putea explica.)

Gellu Naum recunoaște, în Zenobia, disponibilitatea lui „pentru o anumită arheologie mediumnică, din pricina căreia am avut neplăcerea de a fi citat într-un opuscul despre inscripții pe torți de amfore grecești ca descoperitor al unei ipotetice Apollonia, cetate greu de găsit“. Sper să vorbesc altădată în detaliu despre asta, dar deocamdată am în fața ochilor un volum dedicat măștilor și figurinelor Tanagra din atelierele de la Callatis (Mangalia), în care 11 dintre piese provin din colecția scriitorului: Atena cu coif, Eros, Hermes, un satir, o menadă etc. Toate aceste statuete de teracotă cît degetul se aflau în muzeul personal al lui Naum, alături de ceramică preistorică Cucuteni și Gumelnița și nu numai. Pentru descoperirea unor asemenea artefacte, Naum era convins că are un talent misterios, pe care și-l stimula citind o grămadă de cărți de arheologie, în unele perioade mai multe decît cele de literatură.

Raționamentele lui Sherlock Holmes sînt luate deseori, cu mai multă sau mai puțină subtilitate, ca reper pentru gîndirea arheologică (nu demult de Michael Shanks, în cartea lui The Classical Archaeology of Greece: Experiences of the Discipline). Arthur Conan Doyle avea ceva experiență arheologică: a săpat două șanțuri la High Rocks lîngă Tunbridge Wells, căutînd urme ale omului preistoric, dar negăsind absolut nimic – cea mai importantă lecție din arheologie, atîta timp cît nu rămîne singura. Doctorul nostru era interesat și de paleontologie. În 1909 descoperă fosile lîngă Windlesham și un expert de la British Museum trebuie să vină să le vadă. În 1911 umblă zvonul că ar fi descoperit un iguanodon fosil, dar expertul de la muzeul din Hastings care s-a deplasat la fața locului nu a văzut decît un fel de piatră în formă de cangur. O confuzie benignă în paleontologie, care ar fi periculoasă însă într-un meniu de restaurant.

Doyle a scris diferite povestiri cu subiecte arheologice (egiptologice, în special), ca The ring of Thoth (1890) sau The lot no. 249 (1892). În alte texte sînt menționați tumuli, săgeți de silex sau, mai aproape de antropologie, Darwin. Sherlock Holmes face din cînd în cînd și antropologie fizică, de pildă în numeroasele situații cînd estimează înălțimea cuiva, fie din lungimea pasului, fie din cea a urmei piciorului. (Dacă țin bine minte, înălțimea omului poate fi aproximată ca lungimea osului humerus înmulțită cu 3 plus 70 cm sau, un pic mai precis, cea a femurului înmulțită cu 2,4 plus 61cm. Mi-au folosit vreodată la ceva aceste informații? Da.) Mai pomenesc că Holmes analizează de cîteva ori și oase – ciudat, întotdeauna arse.

Cel mai important pentru noi e poate Cîinele din Baskerville (1901), în care apar situri neolitice și cranii cu duiumul, ca și observații frenologice. Romanul e, ce-i drept, singurul text cu Sherlock în care detectivul e interesat de controversata craniologie rasială, adică de diferența, cum zice el însuși, între un craniu de eschimos și un craniu de african. (Doctorul de acolo, pe care cei care fac antropologie fizică îl vor înțelege, îi mărturisește lui Holmes că, fără să vrea să pară lingușitor, tare ar vrea un mulaj al interesantului său craniu pentru colecție, pînă cînd va apărea posibilitatea de a avea originalul.) Cîinele… e un roman despre ereditate și atavism lombrosian, apărut în anul morții reginei Victoria. Interesul pentru antropologie din el și din textele anterioare a fost văzut ca reflectînd angoase ale epocii victoriene, confruntate cu implicațiile subversive ale teoriei evoluționiste – subversive, adică deoarece și ea contribuia la impresia neliniștitoare că a fi alb, a fi bărbat și parte din clasa conducătoare a unui imperiu nu mai erau garanții implicite ale superiorității față de alte ființe umane. (Angoasele astea ale schimbării, cu combustibil științific, le exprimă poate și literatura de sfîrșit de secol a lui H.G. Wells.) În epoca edwardiană, Doyle nu mai publică nimic cu teme antropologice și nici cu vreo referință la dezbateri științifice, de care poate l-a îndepărtat interesul pentru ocultism. E notoriu că inventatorul lui Sherlock dădea vina pentru moartea, între alții, a finanțatorului misiunii arheologice care a descoperit mormîntul lui Tutankhamon pe blestemul faraonului. Un blestem care, ce-i drept, a afectat construcția de autostrăzi pînă în secolul 21.