Flaubert pe teren
Bouvard și Pécuchet sînt niște Beavis și Butt-Head de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin aventurile celor doi conțopiști parizieni, Flaubert pare că descrie doar tenacitatea prostiei, dar e vorba, cred, de mai mult: de tragedia risipei unei vieți prin agitație.
Evident, între nenumăratele proiecte mărețe inițiate de cei doi este și unul arheologic: „Alors Bouvard et Pécuchet se plongèrent dans lʼarchéologie celtique”… Din păcate, de pe urma celților, ne spune autorul, n-au mai rămas decît pietre care, odată vizitate de cei doi, se dovedesc plictisitoare, insignifiante; atenția lor se mută deci – dar tot pentru scurt timp – pe știrea despre descoperirea unor vase de lut pline cu oase, care ar fi marcat locul unde a fost înmormîntat nici mai mult, nici mai puțin decît Vițelul de Aur. Înjgheabă un mic muzeu cu piese eteroclite: lacăte, o troacă improvizată dintr-un sarcofag galo-roman, țigle, o halebardă. (Cu alte cuvinte, conținutul tradițional al oricărui balcon românesc.) Dintr-un cimitir, noaptea, fură o cristelniță de granit, pe care o cred antică. Sînt descoperiți și informați că artefactul n-are nici o legătură cu druizii, dar chiar și așa continuă să mimeze scrupulul științific și promit că vor returna piesa doar după ce o vor desena. Ți se rupe inima să vezi cît se atașează unii de propria impostură. Foarte curînd, simțind că arheologia nu le-a dat totuși un sens și că în orice caz nu e nici o scofală, cei doi trec la următorul subiect, bifînd astfel una cîte una toate științele posibile, mai exact manierismele lor.
Parabola aceasta a lui Flaubert despre – pînă la urmă – patologia entuziasmului este îngrijorătoare. Ce înțeleg din ea este că domeniile cunoașterii nu au de oferit, dincolo de promisiunea primului sclipici, decît atît cît avem noi înșine de dat, prin propriul nostru angajament față de ele. Lucrul e evident în arheologie, o disciplină cu fascinație imediată, unde eșecul este însă garantat pentru cei care visează un permanent fior mistic (și poze cu podoabele lui Tutankhamon). Bouvard și Pécuchet, inițial amuzantă, ca orice moft, se dovedește treptat mai degrabă sumbră, pentru că nu e pur și simplu o critică adresată semidocților (asta ar condamna-o instantaneu la minorat), ci vorbește de falimentul social al științei.
Un text pe care Flaubert îl numește, în sens larg, arheologic este Salammbô, roman flamboaiant al Cartaginei antice și mercenarilor ei. Cum mărturisește cuiva în 1857, nu-și propune să fie prea riguros istoric. („Arheologia va fi probabilă”, zice el despre roman, și recunosc că de mult căutam acest concept operațional: arheologie probabilă.) Cuprins de îndoieli, face totuși o călătorie de documentare în Tunisia, dar chiar și așa, după apariția romanului, Sainte-Beuve și alți critici îi reproșează, nedrept, tocmai erorile factuale, adică îndepărtarea de informațiile din Istoriile de secol II î.Hr. ale lui Polybios.
Critica cea mai sistematică a discursului fără substanță despre (între altele) antichitate e cea a clișeelor din al Doilea Imperiu și a Treia Republică franceză, publicate postum în Dicţionar de idei primite de-a gata (pe care îl citez mai jos în traducerea Irinei Mavrodin, Editura Univers, 1984). Lumea știe că e o greșeală să nu dai necunoscuților cu care te vezi nevoit să vorbești despre meseria ta clișeele pe care le așteaptă – așa scapi cel mai ieftin. Cu un ceramist, Flaubert ne învață să menționăm că „Toate vasele vechi sînt etrusce” și „Toate vasele din muzee sînt de jasp”. (Aici mă întreb reflex dacă există vase etrusce de jasp, dar să nu deviem.) „Inscripţie: Totdeauna cuneiformă.” „Marmură: Toate statuile sînt din marmură de Paros.” „Piramidă: Lucrare inutilă.” „Iliada: E totdeauna urmată de Odiseea.” „Homer: Nu a existat. E vestit prin felul cum rîdea.” Dacă discuția se prelungește: „Ruine: Predispun la visare şi dau o înfăţişare poetică oricărui peisaj”. De îndată ce apare o oarecare familiaritate între vorbitori: „Muzeul Luvru: Fetele tinere nu au ce căuta aici”. Iar familiaritatea se hrănește din existența unor adversari comuni: „Latină: Citatele în latină trebuie privite cu circumspecţie: ascund totdeauna un înţeles deocheat”. „Enciclopedie: Trebuie să-ţi baţi joc de ea, găsind-o depăşită”. „Erudiţie – Trebuie dispreţuită: e dovada unui spirit mărginit”. „Arta: Te bagă-n spital”.
Arheologii, spirite libere prin excelență, opuse oricărei înregimentări, vor gusta în special pasajul despre Academie: „Să o vorbeşti de rău, dar să încerci să faci parte din ea, dacă poţi”.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Sursa foto: https://www.imdb.com/title/tt0192563/mediaviewer/rm1255387905/
