Catharsis pentru tablagii

Ce faci cînd meseria ta te obligă să te miști mereu între subiecte asociate cu emoții care se bat cap în cap? Despre două descoperiri făcute în Germania în anul 1983.

Unul dintre cele mai rare obiecte romane descoperite vreodată e cornetul de zaruri. Cornet e un fel de a zice, el fiind, de fapt, un turnuleț (foto – în latinește i se zicea pyrgus sau turricula) găsit în villa romană de lîngă Vettweiß-Froitzheim în Renania de Nord-Westfalia (azi la muzeu în Bonn). Ca dimensiuni, turnul seamănă cu o răzătoare și funcția lui este la fel de vitală: trebuie să împiedice trișatul, aruncarea vicleană, substituirea zarurilor. Lucrul era important mai ales cînd se paria, dar și cînd se juca Duodecim Scripta, un strămoș al jocului de table. Plăcile de bronz sînt frumos traforate, nu doar dintr-o preocupare estetică, dar și ca să poți vedea cu ochii tăi cum îl străbat zarurile, nu cumva o altă pereche să fie pregătită înăuntru. Inscripția (șase cuvinte de cîte șase litere) zice: „Neamul picților a fost învins, inamicii zdrobiți, joacă în siguranță“. Aluzia la istoria militară pare bizară pe un obiect ancorat în plezirismul cotidian, dar fenomenul e destul de curent în antichitate. Zarurile erau aruncate sus, între colțurile inițial marcate cu mici conuri de pin, se loveau de cîteva ghidaje interioare și se rostogoleau (în sunetul unui clopoțel) printre delfinii aflați de-o parte și de alta a treptelor de bronz. Au mai fost publicate doar două asemenea obiecte, unul de lemn găsit la Qustul în Nubia, și altul fragmentar, de os, de la Richborough, în Kent (Anglia). Am avut totuși surpriza să văd expus la Lisabona un alt pyrgus aproape întreg, neintrat încă, din cîte știu, în circuitul științific. Inscripția lui compară zarul care se rostogolește cu drumul năvalnic al unei quadriga (și menționează că obiectul a fost făcut în atelierul lui Soricus). Un alt fragment de pyrgus din villa din La Olmeda (Spania) îndeamnă fără scrupule jucătorii să bea și să fie bucuroși. Toate aceste obiecte sînt din secolul IV d.Hr. (cel din Nubia un pic mai recent).

Probabil că prin pyrgus treceau nu doar zaruri, ci și arșice – mici oase de la articulația piciorului de (în special) oaie, care nu lipsesc, ca piese de joc, de pe nici un sit antic. Cele patru fețe pe care pot cădea aveau valorile simbolice 1, 3, 4 și 6; aruncînd cîteva arșice și făcînd suma lor, căreia îi corespunde o literă, consultai un oracol home-made. O inscripție pe lespezi masive de la Termessos în Lycia (azi parte din Antalya turcă) prezintă înțelesul acestor combinații și ne dezvăluie că, dacă arșicele cad 1, 1, 1, 6, 4, asta înseamnă că poți naviga încotro dorești și că ai noroc în dragoste.

Ziceam că tot în 1983 s-au descoperit – și tot întîmplător – în Baden-Württemberg și cele mai vechi dovezi de violență organizată în preistorie. Culturile denumite generic ale ceramicii liniare (așa-numita LBK) a agricultorilor și crescătorilor de animale debutanți care domină Europa Centrală acum șapte mii de ani erau văzute în literatura de specialitate ca pașnice și solidare. Săpăturile de la Talheim prind însă arheologic un genocid la începuturile neoliticului european. E vorba de o groapă comună în care au fost aruncați rapid 18 adulți (femei și bărbați în mod egal) și 16 copii cam de toate vîrstele. Tăieturile și spărturile de pe oase arată, prin poziția și forma lor, și prin unghiul în care au fost făcute, că majoritatea loviturilor au venit din spate și că multe victime au fost în continuare lovite cînd erau în genunchi sau la pămînt, cu bîte și topoare. Greu de zis ce anume s-a întîmplat, deși bineînțeles că episoadele astea trebuie să fi avut loc de nenumărate ori în preistorie și apoi, la o scară mult mai largă, în lumea civilizată. Două indicii – nu ușor de interpretat – pentru înțelegerea gropii de la Talheim. Multe dintre victime, arată analizele de ADN, erau înrudite și există și cîteva grupuri de părinți și copii. Probabil că nici alte rude ale lor nu au supraviețuit  – probabil chiar nimeni din comunitate –, altfel ele ar fi revenit pentru o înmormîntare cuviincioasă. Al doilea detaliu – grupul victimelor nu constituie un profil demografic normal, pentru că lipsește un anumit segment de populație, cel al copiilor între 0 și 4 ani.

Că neoliticul timpuriu e o vreme cu umbrele ei se vede pe un alt sit LBK din Germania de azi, Herxheim (lîngă Mannheim), un centru ritual probabil, în jurul căruia sînt depuse 400 de calote craniene umane. Recent, interpretarea lor a mai pierdut dimensiunea macabră, adică nu pare să fie vorba de victime ale unui război, ci de un fel de cimitir regional centralizat, însoțit de practici de dezmembrare sistematică post-mortem. Asta n-ar fi ceva tocmai surprinzător în arheologia funerară, dar în orice caz, locul nu făcea parte dintr-un paradis neolitic.

Arheologia nu se definește ca o știință distractivă, care aduce un strop de culoare și ne relaxează. Să faci arheologie înseamnă într-adevăr să afli mereu detalii șugubețe, care umanizează siluetele abstracte ale celor de acum mii de ani, dar și să te regăsești, cînd ai chef mai puțin, în preajma întrebărilor mari și, sincer, a unei copleșitoare cantități de moarte, care te uzează. Îmi cer scuze pentru juxtapunerea cu morală primitivă de azi și vă doresc o săptămînă în care să navigați încotro doriți.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikipedia.org