De ce nu e mătasea lînă

N-am reușit să scriu nici un articol pentru săptămîna asta. Așa că nu-mi rămîne decît să povestesc de ce. Citisem mai demult, pe fugă, ceva despre descoperirile arheologice de fibre de mătase în Europa. Nu știam mai nimic despre asta și mi se păruse atunci foarte interesant că așa ceva apăruse și pe situri preistorice de la noi, mult înainte ca mătasea chinezească, altminteri atestată arheologic încă din neolitic, să fie exportată oficial în vremea dinastiei Han. Mi-am adus acum aminte de articol, bucuros că de data asta am rezolvat problema temei fără obișnuitul învîrtit în jurul cozii. E adevărat că nu am reușit să găsesc articolul în computer deși l-am căutat în fel și chip, pierzînd de zece ori mai multă vreme decît dacă l-aș fi luat direct dintr-una din bibliotecile digitale de pe Internet.

Pînă la urmă l-am găsit, publicat într-un jurnal excelent, de cineva (Irene Good) de la o instituție foarte cunoscută. E vorba acolo de descoperiri de epoca fierului din Europa – mai ales în Germania, în mormintele de elită de la Hohmichele și Hochdorf-Eberdingen, dar și în cimitirul atenian Kerameikos (Atena) și în vase etrusce. Dar după ce l-am citit mi-am dat seama că nu înțeleg nimic, și deci nu am cum să scriu ceva despre acest subiect. Mătasea adevărată e aia chinezească, produsă din gogoașa viermelui domesticit Bombyx mori, și procesată astfel încît fibra să nu mai fie învelită în guma ei de mătase (sericină) și să devină cît mai strălucitoare. Dar și larvele altor fluturi produc mătase, iar acești fluturi au existat și există și în Europa. O gogoașă „sălbatică” a fost găsită (deși nu apare în acest articol al lui Good) pe insula Santorini, în epoca bronzului, deși fără vreo dovadă despre vreo utilizare a ei în industria textilă. Orice discuție despre „mătase” trebuie să spună clar, pentru fiecare descoperire în parte, dacă fibra provine de la Bombyx mori sau de la altă specie și, de asemenea, dacă mai are sericină sau nu (deși absența ei în sine nu dovedește că mătasea vine din China). La fel de importantă e și prezența fotografiilor la microscop ale fibrei, ca să se vadă acea secțiune triunghiulară pe care o are mătasea – singura între toate fibrele naturale. Articolul nu includea nici o asemenea fotografie și nu mi-era nici o clipă limpede ce fel de mătase a fost descoperită, a speciei domesticite sau a uneia sălbatice, și ce metodologie a fost urmată pentru a le diferenția. Reieșea doar că fiecare descoperire fusese analizată de altă echipă cu propriile ei criterii, despre care însă nu aflam nici o vorbă. Au fost de altfel destule cazuri în care așa-zisa mătase s-a dovedit mai apoi că era altceva – la Sardes (secolul VI î.Hr.) era de fapt mohair, în Kerameikos (secolul V î.Hr.) multe din fibre erau de fapt bumbac; mătasea cunoscută în insula Cos în antichitate, discutată și de Aristotel, pare să fi provenit de la un vierme de mătase sirian. Firele, cum se vede, sînt greu de descurcat.

Eram lămurit asupra unui singur lucru, că și de data asta ceva ce părea la început simplu și spectaculos, tocmai bun pentru un articol din Dilema veche, devenea de fapt o lungă agonie de documentare. Am început deci să citesc despre fiecare descoperire în parte și curînd am ajuns la o sinteză foarte recentă (a lui Jørgensen) care se referea direct la articolul lui Good de care tocmai am vorbit. Se dovedește că literalmente toate descoperirile europene de mătase erau de fapt nesigure, bazate pe comunicări adesea orale ale specialiștilor, nereluate apoi de ei în scris. Una din ele – fibrele de mătase găsite într-o mumie de pe la 1000 î.Hr. de la Deir el-Medina – provine chiar dintr-o restaurare modernă. Mai rău, Good folosise undeva analiza compoziției aminoacizilor (un tip de cuantificare a proteinelor) ca să spună da, este mătase, iar o altă echipă făcuse pe un eșantion din aceeași fibră aceeași analiză ca să ajungă la concluzia că nu, nu este mătase. E o situație nefericită, pentru că te simți îmbrobodit și credibilitatea specialistului scade. Curînd, mi se năzare însă că sinteza lui Jørgensen are un ton nițel cam personal, care parcă prea urmărește să facă praf articolul lui Good, la care se și referă ca recent decedată. Cu asta, combinația de subiect imposibil de sintetizat, de fracturi de comunicare (pe care lipiciul retoricii transdisciplinarității nu le rezolvă) între cercetătorii umaniști și laboratoarele cu supertehnologie, și chiar de animozitate între arheologi m-a adus definitiv la dorința de a căuta o altă temă pentru articolul meu. Ceva frumos, ceva ușor.

Dar pentru că ajung oricum săptămînal în acest punct, am depășit momentul și am făcut rost de o altă carte de sericultură în antichitate. Aici fibra de mătase era studiată foarte tehnic, lucru care îmi produce de obicei o îngustă satisfacție. Numai că accentul era pe degomarea firului, care se face prin fierberea gogoșii de mătase, și pe nevoia de a obține un fir continuu (cam un kilometru) din una și aceeași gogoașă, ca să nu trebuiască să-l „torci” din fibre rupte, caz în care obții un fir mult mai puțin strălucitor. Dar pentru asta, coconul trebuie fiert înainte ca, într-o dimineață, fluturele să rupă un capăt al lui (mai exact, să-l dizolve). Ideea a mii de crisalide fierte în coconii lor m-a făcut să las lucrurile definitiv baltă. Așa-mi trebuie dacă bovarizez și nu vreau să scriu despre mițuirea mieilor prin saivane, despre oile noastre, despre lînă.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons