Scrisori din antichitate. Seneca la munte și la mare
Am mai găsit un pachet de scrisori, abandonat în apropierea aeroportului. Am făcut mai întîi o fotografie georeferențiată, apoi am tras de sforicica de care era legat: ca de obicei, erau niște scrisori din secolul I d.Hr. Expeditor, Seneca.
L-am citit pe vremuri pe filozof, căutînd, vai, informații. Reluîndu-l de curînd, din motive absolut independente de voința mea, m-am trezit gîndindu-mă că, decît cu unii înțelepți contemporani, mult mai bine ar merge o bere cu Seneca. Îl boscorodesc în rîndurile de mai jos, dar țin la el. La Cicero, nu.
Zice el (28, 1-4; traducerea tuturor fragmentelor din Epistolele către Lucilius citate aici este a Ioanei Costa, 2013): „Crezi că numai ție ți s-a întîmplat, și te minunezi ca de ceva nemaipomenit că, deși ai călătorit pînă departe [...] nu ai reușit să scapi de tristețe […]? Sufletul trebuie să ți-l schimbi, nu cerul deasupra capului. [...] Întrebi de ce nu te ajută fuga asta? Fugi laolaltă cu tine. [...]. Contează mai mult starea de spirit decît locul în care ajungi și de aceea nu trebuie să ne înrobim spiritul nici unui loc. Se cuvine să trăiești cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colțișor, patria mea este întreaga lume”. Extrem de interesant, dar profund greșit. Patria este un colțișor. Și ce soartă tristă, că veni vorba, pentru marele Weltenbürger stoic de acum 2000 de ani, ca un țîcă publicist să-l citeze azi folosind la tot pasul semnul „[...]”, adică: „Sărim ceva neinteresant, care putea fi condensat, care nu face neapărat un serviciu ideii, care, sincer, ocupă spațiul degeaba”. Dar presa este un Nero care ne impune reguli stricte. Chiar dacă primii ani au fost buni.
Am sărit mai multe pasaje, temîndu-mă că urmează alte recomandări de călătorie și cer deasupra capului, și am găsit ceva încă mai dur. În scrisoarea 33, paragraful 5: „Nu este frumoasă femeia căreia i se elogiază picioarele ori brațele, ci aceea a cărei frumusețe în întregul ei face să se stingă admirația pentru cîte vreo parte a ei”. E revoltător, nu-i așa, cînd cei care au deja totul – bani, glorie ca scriitor, filozof și dramaturg, funcție, grad și mozaic pe podea – se hotărăsc să deschidă și o expoziție de pictură sau mai știu eu ce. Așa că alo. Seneca. Lasă-i pe săraci să se priceapă la frumusețea femeilor.
De la femei, filozoful trece la activitatea vulcanică. În 79, 1-4: „Aștept scrisorile de la tine, în care să-mi arăți ce noutăți ai descoperit în drumurile tale prin întreaga Sicilie. […] Aș dori să-mi scrii cu grijă dacă sînt adevărate legendele despre Caribda și […] lămurește-mă dacă vîrtejurile sînt provocate de un vînt anume […] și dacă este adevărat că orice ajunge să fie prins de vîrtej de curente este tras pe sub apă multe mile și iese la suprafață lîngă țărmul cetății Tauromenium. […] Voi îndrăzni să-ți cer să te urci chiar pe muntele Etna, de dragul meu. […]. Pe vremuri, navigatorii îl vedeau de la mai mare distanță. Fenomenul acesta se poate produce nu pentru că ar scădea înălțimea muntelui, ci pentru că focul este mai slab, […] iar de aceea și fumul se vede mai subțire în timpul zilei. Există două ipoteze plauzibile, fie că muntele se mistuie și se coboară zi după zi, fie că rămîne la fel, pentru că focul nu-l mistuie, ci se formează în vreo cavitate subterană, aprins și alimentat de alte materii: în munte nu-și găsește hrana, ci doar calea de ieșire. (…) Îmi vei scrie la ce distanță de crater se află zăpezile acelea care, chiar dacă se află alături de foc, sînt atît de înghețate că nu se topesc nici măcar vara”. OK. Ar trebui să zic aici că pasajul e interesant pentru că vedem un om de știință antic insistînd pentru observație directă. Îl știți poate pe Seneca din Naturales quaestiones, unde raportează calm tot felul de gogorițe, de pildă că Iupiter trimite anumite tipuri de trăsnete de unul singur, altele doar după o ședință în plen cu ceilalți zei. Dar chiar și acolo spune, de exemplu, că i-a auzit personal pe cei doi centurioni trimiși de Nero (numit „mare iubitor al tuturor virtuților, dar mai ales mare iubitor al adevărului”) să caute izvorul Nilului, și apoi citează din povestea lor. Și în scrisoarea citată mai sus vedem tot rudimentele unei științe experimentale. Aș adăuga ceva, totuși. Știința cuprinde și cîteva procente de retorică, puține, dar dureroase, ca dobînda la bancă. Cînd îi scrii lui Lucilius, guvernator (probabil) al Siciliei, rugîndu-l să observe muntele Etna și împrejurimile lui pentru a testa o ipoteză științifică, pe de-o parte, ești dus de dragostea de cunoaștere, pe de alta, cum să zic, îl și flatezi nițel pe Lucilius. Îl flatezi chiar cu multă dibăcie, rugîndu-l să se suie cu curaj pe vulcan într-o misiune de maximă însemnătate, care să-l valideze și academic după ce a bifat cariera politică, să privească deci pătrunzător în zare și printre licheni, spre înțelegerea unor aspecte ale miturilor. Posibil să mă înșel.
Ceva îmi spune totuși că Lucilius a înțeles exact scrisoarea lui Seneca și nu s-a suit pe Etna. Nu-ți bați joc de bunătate de discuție de idei cu un vechi amic.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Etna în erupție, 2002 (wikimedia commons)
