Nici o casă fără Venus
Pentru mine funcționează mulțumitor postulatul – demotivant – că nu sîntem mai buni decît cei dinaintea noastră. Or, generațiile secolelor III și IV d.Hr., cînd Venus intră în declin în arta romană oficială, continuă să-și populeze cu încăpățînare casele cu statuete de bronz sau de teracotă ale zeiței. Arheologii le găsesc atît în altarele caselor (lararii), cît și în camere, coridoare și curți, obiecte de decorație și de însuflețire a spațiului privat. Iar recursul la Venus e plin de învățăminte.
Zeița aceasta are, după scripte, sub jurisdicția ei frumusețea și iubirea. Însă arta veche o distribuie în roluri foarte diverse. Venus din casă poate să trimită, de exemplu, la frumusețea retorică, dacă locatarii sînt vorbăreți (sau măcar unul dintre ei, celuilalt revenindu-i obligația de a nu fi atent). Lucrețiu își începe de altminteri poemul cu o invocație către Venus ca muză. Statueta poate să se refere și la frumusețea florală, dacă locatarii au și ghivece cu plante. (Sau măcar unul dintre ei, celuilalt revenindu-i obligația de a uita să ude florile.) În Campania, ea e și zeița specializată a grădinilor. Mai există, doar în frescele de la Pompei, și o Venus mai degrabă romană decît greacă, o zeiță a spațiului urban, care poartă pe cap o coroană în formă de zid de fortificație cu turnuri. O asemenea statuetă ținută în casă păstrează în siguranță promisiunea orașului. Dacă e asociată cu delfini sau scoici, care amintesc de nașterea ei din mare, atunci discutăm de o Venus a băilor lungi – nelipsită din decorația termelor romane. De departe cel mai ciudat tip iconografic al zeiței este cel din imagine, Venus pe vine, crispată, surprinsă în timp ce se îmbăia, reprodusă frecvent în epoca imperială după originalul elenistic al lui Doidalses. Acum îmi dau seama că am zis „băi lungi“. E un pleonasm.
Ce mai e de zis despre Venus, care să n‑aibă legătură cu stereotipa ei competență amoroasă? Pe de-o parte, Afrodita cea tînără este, în Teogonia lui Hesiod, fiica lui Uranus, așadar dintr-o generație anterioară olimpienilor, o înțeleaptă. În plus, i se cunosc derapaje extracomunitare, ea fiind aliata troienilor împotriva grecilor (micenieni). Foarte rar – nu știu decît un mozaic din Africa romană unde se vede asta –, Venus apare cu o pană de păun, simbol al primăverii. Tot ea însă e capabilă și să pedepsească nemilos, de pildă (în Fedra lui Seneca), pe fiul lui Tezeu care se dedicase zeiței fecioare Artemis, și e implicată în tot ceea ce înseamnă nebunie erotică.
Se vede deja că Venus e departe de a fi doar zeița în același timp dezabuzată și pempantă a lui Botticelli sau balerina istovită a lui Degas. Și încă n-am zis mai nimic de contribuția pur romană la personalitatea mitologică a zeiței. Esențială aici este zeița politizată, mai ales în secolul de la Sylla la Augustus. Cezar o promovează pe Venus Genetrix pentru consolidarea influenței politice a ginții sale. Cu o asemenea Venus în casă, discuțiile pe teme politice vor fi îndîrjite. Ea se pronunță și asupra Apărării. Bustul lui Venus revine adesea pe monede, de pildă, ca Victrix, cu armele lui Marte, pe denarii triumfali ai lui Octavian. Pe cîte un opaiț o vedem sprijinindu-se în scut și privindu-și sabia din mîna dreaptă, în vreme ce Eros îi întinde coiful. Aceeași notă politic-militaristă se regăsește în iconografia triumfală a lui Venus. Într-o pictură murală de la Pompei, pe peretele exterior al buticului lui M. Vecilius Verecundus, o vedem la prora unei corăbii trase de elefanți. Pe un medalion bătut de Marcus Aurelius (pe cînd încă nu era împărat), Venus, cu trăsăturile soției lui, apare într-un car tras de pantere. Foarte frumos. În fundal, pe monedă se vede o girafă – motiv de bîrfe atunci și acum.
Apetitul politic al avatarului ei roman ar fi uimit-o pe Afrodita din arta greacă, dispecer rococo al concupiscenței. Dar firește că și în arta romană Venus rămîne, în tot felul de scene, de la judecata lui Paris la mici bijuterii ale frivolității, în principal zeița atracției sexuale. De-asta și e adesea însoțită de tot felul de interlopi periculoși, oportuniști ai amorului, ca Eros, Grațiile și Priap. La capătul opus al spectrului, Venus apare frecvent și ca patroană a căsătoriei solemne, pe sarcofagele așa-zis „nupțiale“ din epoca imperială. (Prezența ei în arta funerară e justificată și de faptul că ea e cea care promite nemurirea în Cîmpiile Elizee.) Cel mai des o vedem totuși pe Venus primenindu-se în oglindă, îmbrăcîndu-se cochet, scoțîndu-și sandala. Stîngăcii sculpturale par să fi fost acceptabile, mai exact. Matroanele romane se voiau reprezentate ca Venus, cu nuduri idealizate și fețe naturalist ridate. Ideologia pe post de cosmetică.
Un motiv obscur, perceput în antichitate drept încărcat de aluzii sexuale, este cel al lui Venus care pescuiește. Această Venus Piscatrix e cunoscută numai din pictura murală din Campania. Bibelouri cu Venus la pescuit nu cunosc din antichitatea clasică, dar pariez pe capacitatea noastră de a le revitaliza.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
