Scrisori din antichitate. „Soror, anima mea”

Prima femeie de la care avem un text scris cu mîna ei în latină e Claudia Severa. Două scrisori, senzaționale într-un fel liniștit, trimise de ea pe la 100 d.Hr., și un fragment dintr-o a treia, cu aceeași caligrafie, au fost descoperite de arheologi lîngă granița scoțiană a Angliei.

Cele vreo 500 de scrisori cît de cît lizibile și întregi găsite în ultimii 50 de ani în mica fortificație romană de la Vindolanda reprezintă cel mai important grup de scrisori latinești antice, și azi una dintre cele mai mari avuții ale British Museum. Ele nu sînt zgîriate pe obișnuitele tăblițe cerate, ci scrise cu cerneală pe plăcuțe foarte subțiri de lemn de arin, mesteacăn sau tei, mari cît o carte poștală. Sînt de toate acolo, de la bețivi la deportați. Una dintre tăblițe (346) însoțea un pachet trimis de acasă unui soldat și cuprinzînd, aflăm, șosete, sandale și subligaria. (Chiloți. Aș zice lenjerie intimă, dar parcă nu se potrivește cu soldatul batav.) Un raport (164) despre inamicul britanic, trimis de un cercetaș roman, folosește un strămoș al numelor insultătoare date, în război, de un popor altuia (les Boches, the Krauts etc.) – aici, Brittunculi. Pe tăblița 118, un elev scrie cu chiu, cu vai un citat din Eneida, iar profesorul adaugă, cu o mînă versată, seg (adică segniter! – „neglijent!”), dacă nu cumva, cum citesc într-un articol recent, de fapt acolo versul e parodiat ca să aibă o implicație foarte obscenă, și un amic notează părerea lui, ceva de genul „de prost gust”.

Pe mine mă interesează însă, ziceam, scrisoarea 291, în care Claudia Severa o invită pe Sulpicia Lepidina la petrecere : „Pe 11 septembrie, sora mea, te rog să-mi faci favoarea de a veni la noi, la sărbătoarea zilei mele de naștere. Vei face ziua mai plăcută pentru mine prin venirea ta, dacă vii. Salută-l pe Cerialis al tău. Aelius al meu și băiețelul meu te salută”. Toate astea sînt dictate unui scrib, dar apoi Claudia adaugă cu mîna ei (afecțiune sau politețe supremă) cele patru mici rînduri înclinate spre stînga vizibile în colțul din dreapta jos al fotografiei: „Te voi aștepta, sora mea. La revedere, soră, suflet mult iubit – așa să-mi meargă mie bine – și te salut”. (Sperabo te, soror. Vale – soror, anima mea, ita valeam, karissima et have.)

Două vorbe mai întîi despre un detaliu mai puțin important, cei doi bărbați. Aelius, soțul Claudiei, este Aelius Brocchus, comandant al unui alt castellum, nu știm care, probabil cel din apropiere, de la Carvoran (anticul Magnis). Prefectul Flavius Cerialis, soțul Sulpiciei, este comandant al cohors IX Batavorum de la Vindolanda. Ambii sînt bărbați puternici, aparținînd rangului ecvestru, și au fost urmați aici, la capătul lumii, de soțiile lor, fără ca asta să însemne în realitate o subordonare matrimonială de tip militar. De pildă, în scrisoarea 292, Claudia îi scrie din nou Sulpiciei și o înștiințează că i-a cerut permisiunea soțului ei, Brocchus, să o viziteze și a primit-o fără rezerve. În plus, despre Sulpicia știm din altă scrisoare că intervenise pentru cineva și treaba se aranjase rapid. Firesc, soțiile comandanților puteau face și desface, măcar neoficial, motiv pentru care, de altfel, abia din vremea împăratului Tiberiu încolo li se dăduse voie soțiilor să îi însoțească pe guvernatorii și generalii detașați în provincii. De observat însă aici mai ales faptul că aristocrata de la Magnis nu îl include în invitație și pe soțul prietenei ei, ci doar pe ea. Să fie vorba de o petrecere privată, între prietene? Cînd cei doi soți corespondează la rîndul lor (622), Brocchus îi scrie lui Cerialis (numindu-l „frate”) ca să-l invite cîteva zile de Anul Nou, precizînd însă imediat că și soția e invitată.

Acum, cele două femei nu erau, de fapt, surori – termenul folosit exprimă doar statutul lor social egal sau poate, înainte de orice, prietenia lor. Iar soror karissima (grafia cu k era atunci arhaică, dar și simpatică, ca și cum ai scrie azi cu apostrof în loc de cratimă) s-ar putea să fie de fapt convențional, un fel de „o zi minunată”. Dar la sfîrșitul scrisorii 292, Claudia adaugă din nou ceva cu mîna ei, numind-o pe Sulpicia anima mea desideratissima. Atmosfera acestor scrisori are un grăunte bun de cultură și altul de intimitate și trimite atît la felul în care își vorbesc surorile (adevărate) în Eneida, cît și la cererile adresate Afroditei de Sappho. Iucundus, tradus aici cu plăcut, e de fapt un adjectiv mai puternic, senzual, aproape complet absent din textele latinești serioase – din istorii, din tragedii etc. Claudia lucrează cu emoție. Repetiția (venirea ta, cînd vii, dacă vii) nu sună la fel de stîngaci în construcția latină și poate să fie stilistică, așa-numita figura etymologica. Finalul a dat mult de furcă filologilor. Curioasa formulă ita valeam nu prea are paralele în latină, poate doar într-o scrisoare a lui Augustus citată de Suetonius. La fel, combinația de saluturi vale cu ave (mă rog, have în scrisoare) e stranie, iar ave e practic nemaiîntîlnit la sfîrșitul unei scrisori; o fi o aluzie la curiosul ave atque vale din Catullus, folosit însă acolo într-un context tragic.

Nu mai înțelegem bine anumite ciudățenii din antichitate: că poate scrisoarea nu e întotdeauna privată, precum corespondența de azi, ci o bucurie care se împarte cu toată familia, sau că vechea politețe epistolară presupune o anumită exaltare, desfășurată între amicitia și amor. Ce nu e greu să ne închipuim e de ce Claudia și Sulpicia, în anii petrecuți la granița imperiului, în mediul cazon, au atîta nevoie una de alta. Măcar la Vindolanda era pace. Nu știm ce s-a ales de ele după ce cohorta batavilor a fost transferată pe alt front.

Înainte de plecarea din 105 d.Hr., Cerialis a ars corespondența familiei în drum – acolo a și fost descoperită. Unde a plecat el, cu trupa lui și cu Sulpicia, nu știm. După teoriile mai vechi, cohorta batavilor ar fi venit să lupte, alături de trupele lui Traian, contra dacilor. Adevărul însă e că nu există nici o dovadă concretă că s-ar fi întîmplat asta, ba chiar lucrul e improbabil, deși, tehnic, nu e imposibil ca soldații din cohors IX să fi ajuns în Dacia după începutul celui de-al doilea război. Dar asta nu contează aici. Contează cum au rămas zilele de la Vindolanda și Magnis în amintirea celor două femei.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: Scrisoarea 291 de la Claudia Severa către Sulpicia Lepidina, Vindolanda (wikimedia commons)