Arcul frînt
Săptămîna trecută scriam despre Arcele de triumf din Capitală. Din puținele fotografii păstrate aș zice că Arcul din 1918-1919 (arhitect C. Nănescu) nu avea nici o inspirație clasică și ar putea fi clasat cel mult, ca aer, alături de sveltul Arc al lui Hadrian din Atena – o poartă triumfală elenizantă – sau, strict pentru ornamentație, de cel baroc al lui Septimius Severus din Leptis Magna (altminteri, un Arc cu patru mici intrări, de tip tetrapylon – și deși în România nu avem Arce de triumf romane, cunoaștem măcar baze de tetrapyla, atît în Transilvania, cît și în Dobrogea). Arcul bucureștean de care am vorbit mai pe larg, cel din 1922, elansat, aduce cu cel al lui Traian din Ancona și poate chiar cu cel al lui Caracalla din Cuicul. Paralelele astea sînt, evident, superficiale pentru că neoclasicismul nu e o simplă imitație a construcțiilor antice, ci și o denunțare a rococo-ului și are și propria dinamică naționalistă.
Arcul de Triumf pe care îl vedem azi pe Kiseleff la intersecția cu Prezan, inaugurat în 1936, este modernizarea și remodelarea în piatră, tot de către Petre Antonescu (cu Jalea, Medrea și Baraschi pentru sculpturi), a Arcului din 1922. El pare să fi fost inspirat – la fel ca, înaintea lui, parizianul Arc de Triomphe de lʼÉtoile – de Arcul lui Titus de la Roma, dedicat victoriilor din Iudeea. E adevărat că al nostru e aproape de două ori mai înalt decît cel al lui Titus (lucru firesc), iar cel parizian e aproape de două ori cît al nostru (lipsă de măsură). Pentru impresia de ansamblu, al doilea candidat antic, mai improbabil, ar fi, cred, Arcul – tot cu o singură deschidere și, jucînd tot cartea masivității, construit patru decenii mai tîrziu la Benevento – pentru victoriile lui Traian (inclusiv asupra Daciei). Una peste alta, probabil că modelul major pentru Arcul nostru a fost cel francez – antichitate deja metabolizată. Cred asta din cauza faptului că cel din București nu folosește, spre deosebire de arcul lui Titus și de imensa majoritate a celor romane, dar exact ca arcul din Paris, nici un fel de coloane sau pilaștri în decorație.
Oricum, deși arhitectul P. Antonescu spunea că nu vrea să copieze un monument antic, e clară paradigma pur romană în care funcționează Arcul nostru de Triumf (spre deosebire, să zicem, de cel neo-mudejar din Barcelona de azi). Au loc și recalibrări locale, evident: marele medalion „Bărbăția”, sculptat de Jalea pe fațada nordică, e, probabil, un chip dacic de pe Columna lui Traian, iar balustrada de fier forjat de pe scara interioară are ornamente inspirate de ceramica de epoca bronzului (s-a propus ca model cultura Wietenberg din Transilvania).
La nivel de detalii, se pot discuta multe alte paralele. Arcul lui Septimius Severus din Roma, de exemplu, poate cel cu decorația cea mai militară, avea și el o scară interioară (în al nostru sînt două, în picioarele Arcului, care se unesc sus) și Victorii înaripate (pe al nostru ele încadrează tot vechile inscripții concepute de Iorga). Încă ceva: de pe inscripția Arcului lui Severus lipsește un nume, cel al lui Geta, nume martelat pentru că amintirea lui fusese condamnată la dispariție de fratele și ucigașul lui, Caracalla. Or, la fel au procedat și comuniștii cînd au spart cu dalta inscripțiile „reacționare” și au mutilat medalioanele de marmură de pe fațada din sud, cu chipul regelui Ferdinand și cel al reginei Maria, sculptate de Al. Călinescu. După 1989, pe locul lor au fost instalate efigiile de bronz de pe Arcul din 1922. Că veni vorba, asemenea efigii apar și pe unele Arce romane, ca de pildă medalioanele cu Caracalla și Iulia Domna pe Arcul de la Volubilis, iar un efect vizual similar îl au cele luate de Constantin cel Mare de pe un monument hadrianic și montate pe propriul său Arc din Roma. Tot comuniștii au acoperit, pe fața interioară a bolții, numele sculptate ale unor localități de dincolo de Prut, Cahul și Cetatea Albă, deoarece conflictul cu regimul bolșevic nu mai putea reprezenta un titlu de glorie, și, la fel, numele Budapesta, care amintea de victoria română împotriva Republicii ungare a sovietelor din 1919. (Dacă tot discutăm de elemente antichizante, aceste nume erau poziționate în cartușe decorate cu fascii romane și stindarde dacice.) Atunci cînd nu mai simți pe pielea ta forța brută care punea în mișcare asemenea idei, ți se par naivi cei care au crezut că pot să schimbe trecutul schimbînd urmele lui materiale. Numai că meseria de schimbător de trecut este una dintre carierele cele mai căutate în politica modernă.
În perioada comunistă, mai trebuie zis, pentru că se filma des de pe terasa superioară, se găurise hidroizolația și ploua înăuntru, iar în anii ʼ90 încă mai creștea un plop pe terasă. Deși restaurat de curînd, Arcul de Triumf rămîne un monument problematic din alt punct de vedere, anume splendida (și poluata) lui izolare. Deși pare un monument de la sine înțeles, aflat la îndemînă, Arcul e de fapt rupt de realitatea urbană a pietonului. Arcele triumfale romane erau concepute pentru o integrare deplină cu viața cetății, o integrare în care intra bineînțeles propagandă, dar și o caldă autocelebrare. Din contra, monumentul cel mai important al victoriilor din primul război mondial este, la noi, insular (cîți dintre cititori i-au vizitat interiorul?), cel puțin pînă cînd, așa cum s-a mai sugerat, se va construi un pasaj subteran care să-l facă realmente accesibil, adică viu. Arcul nu e o moșioară pe care să se filmeze din cînd în cînd demnitari țepeni, ci un loc unde și eu să mă pot apropia, mîncînd un covrig, de istorie și de artă. Monumentele istorice nu sînt un cimitir didactic unde ești încurajat să storci o lacrimă și să te cari. Monumentele istorice sînt, în primul rînd, de azi. Cu alte cuvinte, nu un loc unde te plictisești prefăcîndu-te că suferi, ci un loc care sporește frumusețea și luciditatea zilei de azi.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Arcul lui Titus, Roma (wikipedia.org)
