În 1929, cînd se pune problema ca strămoșul Arcului de Triumf din București să fie reconstruit în forma de azi, Tzigara-Samurcaș zice că acest „monstru de la Șosea“ (foto) ar fi mai bine să fie înlocuit cu o copie a unuia din arcele lui Traian, „arătînd prin aceasta legătura noastră cu romanii“. Arhitectul Arcului, Petre Antonescu, răspunde că propunerea de a dărîma și înlocui monumentul pe sub care trecuse Ferdinand cu armata română victorioasă e la rîndul ei „monstruoasă“. Citez mai departe: „ideea de a face un Arc în stil clasic roman e fundamental greşită, deoarece nu a fost niciodată vorba să comemorăm latinitatea noastră [...], ci să slăvim victoria cea mare a Istoriei noastre“ printr-o artă care „nu este arta romană, ci arta românească, după cum limba noastră nu mai e cea latină, ci cea românească. Făcînd din monumentele noastre nişte copii servile după altele, ar fi să dăm un brevet de incapacitate generaţiei de azi, care s-a dovedit a fi aceea a înfăptuirilor celor mai mari din istoria noastră“. Iată o controversă modernă despre procentul de antichitate exigibil arhitecturii triumfale. Aceeași controversă trebuie să fi avut loc, deși n-a lăsat urme, în însăși antichitatea romană, care însă a rupt, din acest punct de vedere, cu grecii, inventînd arcul de triumf așa cum a inventat și coloana acoperită cu basoreliefuri istoricizante.

Arcul acesta, care a stat în perioada 1922-1936 pe locul celui de azi, avea o bază de piatră și o structură din beton armat, însă cea mai mare parte a fațadei era provizorie, din șipci, lut și ipsos. Asta pentru că fusese ridicat în grabă, ca să poată fi inaugurat a doua zi după încoronarea la Alba Iulia a lui Ferdinand și a Mariei. Antichitatea e acolo: printre cele opt statui (de ipsos) care îl decorau se aflau și un soldat roman și unul dac, cărora le corespundeau, printre datele glorioase marcate pe el, anii 101 și 107. Un text al lui Iorga, inscripționat cu litere de aur, celebrează victoria în război săvîrșită „prin sabia regelui Ferdinand […] și gîndul reginei Maria“. O ironie din partea lui Iorga e de neconceput în context, dar formularea e oricum nefericită, pentru că lasă să se înțeleagă că Ferdinand ataca la baionetă în timp ce Maria visa pe divan, ceea ce e cum nu se poate mai greșit. Din tot ce a făcut regina în război, reiese în realitate că era cel puțin la fel de curajoasă ca el.

Ziceam că în epocă monumentul are mulți dușmani. Lui Orest Tafrali îi face impresia dezechilibrată a unei „porți colosale, din care lipsesc aripile“, statuile fiind „hidoase“. Cezar Petrescu îl declară „un falnic monument de prost gust“. În vremea asta, paianta se deteriorează și nici Comisiunea Serbărilor Încoronării, nici Primăria, nici Ministerul Cultelor și Artelor, nici Consiliul de Miniștri nu-și asumă responsabilitatea, hotărînd ba demolarea, ba consolidarea, ba refacerea, dar întotdeauna pe spezele altei instituții. G. Ionescu-Șișeşti notează: „streinii fac din arc simbolul dezechilibrului dintre pretenţiile şi mijloacele noastre“.

Acum, era oare vechiul Arc din imagine monstruos și de prost gust? Aș vrea să pot spune că da, pentru că admir fermitatea și originalitatea celor care anulează scurt, dintr-o vorbă, mari proiecte publice (Marele Zid Chinezesc? O mizerie. Sistematizarea haussmanniană? Ce pierdere imensă!). Să ai atîta libertate de gîndire, un instinct atît de sigur al frumosului, iată ce mi-aș dori și eu, mai mult ca orice. O să remarc doar, banal, că o discuție strict estetică despre un monument comemorativ este reducționistă. Și încă ceva – îmi place să mi-i imaginez pe acești critici evaluînd același monument dacă el s-ar afla în Roma sau Berlin, unde nu e exclus ca, subit, monstruozitatea să se transforme într-o supremă biruință arhitecturală. (Invers, se știe cîte petiții au semnat Maupassant, Dumas, Huysmans și alții împotriva urîțeniei și absurdității turnului Eiffel.)

Arcul acesta nu era lipsit de predecesori în București, unde se mai ridicaseră arce triumfale la 1848, 1859, 1878, 1906 și 1918-19, azi dispărute. Unele par să fi fost interesante arhitectural, dar documentația lor fotografică e dezastruoasă. Despre cel construit din lemn pentru intrarea armatelor române după cîștigarea Independenței, nici măcar nu se știe sigur unde anume fusese amplasat în 1878. Sigur că trebuie să vedem și latura pozitivă a acestei sărăcii de informații – avem o capitală atît de bogată în monumente, încît cinci-șase arce de triumf sînt mizilicuri pentru noi. Despre relația lor, și mai ales a Arcului bucureștean de azi cu trecutul antic, săptămîna viitoare.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikipedia.org