Ce pantofi să porți la examenul online
Cîteva senzații bizare la ultimele examene de arheologie. Disciplina asta are ca specific, știam eu, materialitatea. E clar că e nevoie de idei, de teorie, de filozofie, cum e nevoie în orice știință umană sau exactă. Dar în cazul arheologiei există chichița asta, la care ea ține cu dinții chiar și în definițiile ei cele mai simpliste, anume că se ocupă cu studiul trecutului dintr-o perspectivă caracteristică – cea a urmelor lui concrete, fizice. O boală a modernității este însă inserția unui glacis teoretic între om și obiect. Chiar cînd ajungi să pui mîna pe el, tot îl simți învelit în vorbe. Iar asta ar mai fi cum ar mai fi, numai că teoria e grea, așa că se dezintegrează și ea pînă la urmă în frenezie digitală de dragul freneziei digitale, plus un pic de, cu un barbarism, procrastinație. Vrei să bați un cui? Descarci, mai întîi, o aplicație. Ca să traversezi Groenlanda, începi cu un TED Talk, apoi te loghezi și te imersezi. (În popcorn.)
Arheologia se predă, tradițional, fără contact fizic cu profilul stratigrafic și cultura materială ascunsă în el ca într-un ou de ciocolată, fără ca studenții să pună vreodată mîna pe roata olarului, pe probele pedologice și geologice, pe matrițele de turnat bronzuri. Toate complicațiile asociate zidăriei în realitate sînt în timpul cursului reduse la niște linii îngroșate pe un slide cu planuri. Îi duci o dată la muzeu pe studenți, le atragi atenția civilizat să nu atingă exponatele, iar pe cei mai naivi îi păcălești să vină vara pe șantier după un an de studiu. Acum însă eu predau și susțin examene orale pe Webex. Nu pot să zic că n-am ce întrebări să pun studenților, dar senzația de irealitate rămîne. E ca și cum am fi niște naufragiați morți de foame care discută în șoaptă cum ar face ei o ciorbiță.
Sigur că s-a ajuns aici cu pași mici, nu e ca și cum am da un examen de arheologie pe Zoom în ianuarie 1990. Și profesorii, și studenții s-au obișnuit să aibă la dispoziție undeva în spațiul intergalactic (în fine, în hrubele cu servere) milioane de articole și cărți, de fotografii și desene. E de neînchipuit că sînt doar douăzeci de ani de cînd încă ne întorceam cu kilograme de xeroxuri din Occident, încordați pentru o lungă iarnă de hămeseală cărturărească. Oare țin minte bunii mei prieteni din vremea primelor șantiere de la Adamclisi că mi l-au făcut cadou cîndva de ziua mea pe Vegetius xeroxat și spiralat? E adevărat că începusem de-atunci și să mă conectez la Internet prin dial-up pînă se încărca cîte un capitol din manualul lui Barker, apoi mă deconectam, îl copiam pe îndelete în computer și tot așa. În fine. Am avut deci destul timp psihologic ca să absorbim schimbarea asta, și putem funcționa. Nu sîntem nici dușmanii tehnologiei: oricine știe, de exemplu, cît de important este un uscător de păr puternic. Chiar și-așa, trebuie să recunosc că am o senzație de care mi-e foarte rușine: uneori, cînd văd micile portrete mișcătoare ale studenților acoperind ecranul laptop-ului cu înțeleapta lor agitație, am impresia că am în față o colecție arheologică, picturi de preț de la Fayum care trebuie puse în ordine. Este lucrul care mă deranjează cel mai mult la Zoom, că-mi transformă studenții vii în poze.
Aud că unii profesori încearcă acum să găsească soluții la faptul că, după mutarea examenelor orale pe Zoom, nu reușesc să mai simtă în timpul acestor examene același sentiment de putere despotică asupra studenților. Fără acest sentiment, de ce-au mai suportat ei înșiși atîtea, pe vremuri, de la propriii profesori? Și iată că acum li se ia și asta. Să nu mai poți tu vedea lîngă tine studentul tremurînd ca o frunză, să nu mai poți tu simți că, dacă tu îl întrebi de cultura Verbicioara și el nu știe, ești în sfîrșit cineva…! Ce frumos te uitai tu pe fereastră plictisit în timp ce el vorbea ținînd biletul cu amîndouă mîinile, pînă îl întrerupeai deodată, strigînd: în ce secol ai zis? Și îl vedeai cum îngheață, chiar dacă nu făcuse de fapt nici o greșeală. Iar la sfîrșit îl întrebai: eu acum ce să fac, să te pic sau să nu te pic? Și îl tot întrebai pînă cînd el își înghițea mîndria și, adunînd o ură eternă pentru toate școlile din lume, zicea: dumneavoastră hotărîți, domnule profesor. Vedeți, toate aceste clipe minunate, care nu mai au același gust online.
Alți profesori mi-au mărturisit la rîndul lor o senzație și mai bizară pe care au avut-o semestrul ăsta la cursurile online. Senzația de extraordinară ușurare cînd numele studenților începeau să apară pe Zoom sau pe Webex, unul după altul, cînd fiecare dintre ei își pornea camera video și sala de bal academic se umplea și devenea colorată. Singurătatea fiecăruia dispărea, și poate totul era o mascaradă, dar făceam și noi ce puteam, și studenții erau vorbăreți, frumos înțoliți, cameo appearances cu glume în buzunar. Ca și cum lumea ar fi în continuare cît se poate de locuibilă și ca și cum e OK să-ți stea mintea la zecile de straturi suprapuse de var de pe peretele neolitic de la Çatalhöyük. Bieții profesori! Le mulțumeau studenților pentru că datorită lor, în semestrul dezintegrat, le-au rămas mințile întregi.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons
