La urma urmei
Cu articolul de azi, rubrica de arheologie împlinește cinci ani. Trebuie să recunosc (nu știu cît e de rușinos) că mi-a adus foarte multă bucurie. A venit însă momentul să mă opresc. Dacă am avut vreun mesaj de transmis, legat de importanța acestei științe sau a protecției patrimoniului și n-am reușit în cinci ani, n-o să reușesc nici în zece. Între timp, văd că am început să mă autopastișez și asta nu-mi place. Mai bine să se întrebe cineva de ce nu mai scriu decît de ce scriu în continuare. Mulțumesc Dilemei vechi pentru sprijinul prietenesc pe care l-a dat arheologiei. Cînd am propus din senin această rubrică, știam că cer unei reviste culturale să rezerve o jumătate de pagină pentru o știință ale cărei detalii nu interesează decît o mînă de oameni (dar ce mînă! Rafael curat). Nu aveam de unde să scot argumente concrete că o rubrică de arheologie poate funcționa, deoarece nu cunoșteam alta de acest tip în presa de după ʼ89. Dilema veche a fost însă curajoasă și a acceptat-o fără argumente.
Fiecare breaslă trebuie să se preocupe, firește, în primul rînd ca instituțiile ei de cercetare și învățămînt să meargă strună; dar în al doilea rînd, disciplina respectivă are nevoie, cred, să se întrebe dacă e suficient de prezentă pe harta publică a culturii. Nu în toată splendoarea și rigoarea ei academică – de păstrat pentru publicațiile și conferințele de specialitate –, ci ca o parte relaxată a zumzetului general creat zi de zi de oamenii cu capul pe umeri. Fiecare știință trebuie să fie acolo, fără showmanship, dar gata să răspundă la întrebări dacă vine vorba. Împiedicînd, măcar, ca aceste răspunsuri să apară bezmetic de unde nu trebuie. Sînt recunoscător deci revistei că a ajutat arheologia să fie ceva mai vizibilă. Sînt convins că în viitor această vizibilitate va crește.
Mulțumesc cititorilor care m-au ținut la suprafața apei. Anume celor care au meseria de arheolog, pentru răbdarea de a citi despre lucruri despre care poate ei înșiși au scris, mai științific decît am avut eu ocazia s-o fac aici, iar cititorilor cu meserii adevărate, pentru că prin nerăbdarea lor ocazională de a citi (și de a-mi trimite comentarii) au făcut ca ziua de joi să fie pentru mine ziua cea mai frumoasă din săptămînă. Le sînt recunoscător și celor care m-au contactat să-mi trimită ultimele informații care-mi lipseau despre tunelurile care leagă Carpații de piramide și surorii mele că a făcut posibil ca audiența nici unui articol să nu scadă sub un cititor.
Evident, nu mi-am închipuit niciodată că prin acestă rubrică o să contribui la progres sau așa ceva. Mai degrabă am sperat că o să ajut și eu ca decalajul între știință și public să nu devină mai mare. Nu e tocmai ușor de ținut pasul. În 2017 au fost publicate 2.200.000 de articole științifice, din toate disciplinele. Cît din ele ajunge la public? La elevi, la studenții din alte discipline? Nu mai știu ce personaj al lui Lewis Carroll îi zice undeva lui Alice: „Trebuie să alergi din toate puterile pentru a reuși să rămîi în același loc”. Am făcut deci și eu, ca și alții, un efort nu ca să deschid larg, cum ar trebui, ușa comunicării între specialiști și nespecialiști, ci ca măcar s-o țin cît de cît proptită, să n-o închidă de tot curentul de senzaționalism și irelevanță.
În ciuda acestui curent, refuzăm să stăm rău. În primul rînd, bogăția siturilor arheologice din țara asta este năucitoare. În al doilea rînd, pot numi zeci de arheologi români tineri care publică regulat (despre ele și nu numai) articole de un nivel excelent în jurnalele cele mai prestigioase din lume. Știu, bineînțeles, că arheologia e subfinanțată, insuficient reglementată legislativ unde ar fi cazul și suprareglementată unde n-ar fi. Știu că siturile arheologice trebuie protejate nu numai de vandalism, dar și de săpături prost făcute. Dar e important să facem și lucrul cel mai greu din lume, adică să ne gîndim și la lucrurile bune, pentru că motive de întristare o să fie mereu. Într-o dimineață la Çatalhöyük, înainte să coborîm în săpătură, Ian Hodder mi-a spus că într-o zi senină se poate vedea de-acolo în depărtare vulcanul Hasan Dagi. Așa auzise de la descoperitorul sitului, Mellaart. El, însă, nu-l văzuse niciodată. Poate nu prinsese în atîția ani nici o zi exagerat de senină sau poate Mellaart doar se lăudase. Cert e că poți fi trist și din cauza asta, pe cel mai celebru șantier neolitic din lume. (L-am admirat pe acest om din multe motive, dar și pentru acest moment de slăbiciune.)
După astea 250 de articole, rămîn cu regretul că n-am apucat încă să vorbesc despre multe subiecte la care țineam: săpăturile recente din amfiteatrul de la Drobeta, discul de la Nebra, research design, mîna de bronz a lui Sabazios, termoluminescență. Despre contextul arheologic al actelor martirei Perpetua, despre teoria ciudată a lui Pârvan că ceva din Zalmoxis a supraviețuit ca Theos Hypsistos. N-am vorbit despre înregistrarea săpăturii arheologice și fișele stratigrafice, subiect care ar fi fost singurul pe care îl stăpîneam realmente (dar nu e nevoie să explic de ce uneori nu mai ai nici un chef să te întorci la tema propriului doctorat). N-am vorbit nici, vai, despre mumiile de la Qilakitsoq, din peninsula Nuussuaq, la marginea fiordului Uummannaq. Invers, despre alte lucruri am zis cîte ceva, dar niciodată destul: despre arheologia preventivă, cea mai onorabilă formă de arheologie, despre cît de fericit ești alături de echipa ta pe șantier.
Cam asta ar fi. Doar primii cinci ani sînt de aur, cum știu cei care au studiat istoria romană; de limita asta treci pe riscul tău. Sigur, mai e și impresia, s-o recunoaștem, nițel ridicolă pe care o face cineva care, cînd lumea arde, scrie despre surcele de acum mii de ani. Am scris totuși, și anume din pasiune – dar niciodată să nu admiți asta, te faci de rîs definitiv. De altfel, nici nu ai nevoie de pasiune ca să înțelegi importanța arheologiei. La încheierea acestei rubrici, aș zice doar că arheologia e o disciplină a urmelor. Lucrul bun pe care ni-l spune ea – nici nu mai contează prin vocea cui – este că urmele nu se șterg niciodată.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Ilustrație: cap de statuie traco-getic de la Peretu (jud. Teleorman), argint parțial aurit, secolul IV î.Hr. (sursa: livius.org)
