Scrisori din antichitate. Portretul lui Marcus Aurelius la tinerețe

Fetița mea se simte mai bine acum, aleargă prin dormitor, îi scrie Marcus Aurelius fostului său profesor, Fronto. Pasajul ăsta mi se pare mai filozofic decît tot ce a scris împăratul în mult mai cunoscutele sale Gînduri către sine însuși. Am recitit săptămîna trecută ce s-a mai păstrat din corespondența celor doi. Nu e mult – dar sînt scrisori care acoperă 25 de ani dintr-o prietenie antică.

(Din cîte știu, scrisorile astea nu au fost niciodată publicate în românește. Pentru că nu puteam însă renunța tocmai la acest exemplu de epistolar antic, după ce am ales pe îndelete fragmentele de mai jos, mi-am luat inima în dinți și le-am trimis unui specialist în filologie clasică, Ștefan Colceriu. Pe cît de stînjenit m-am simțit eu să-l rog să traducă, fără nici o răsplată, o pagină dificilă din latină, pe atît de încîntat a acceptat el s-o facă pentru cititorii Dilemei vechi. Pasajele sînt identificate după pagina din ediția Loeb, C.R. Haines, a corespondenței lui Fronto, vol. 1, 1919.)

Poate cele mai vii scrisori sînt cele, cu headlines de provincie, pe care Marcus le scrie profesorului lui de retorică, în jurul vîrstei de 20 de ani. Iată un exemplu din anul 143 d.Hr. (Loeb, p. 150): „Cînd s-a întors tata acasă de la vie, eu m-am urcat, după obicei, pe cal, am plecat pe drum și am mers puțintel. După aia am dat pe drum de o turmă mare de oi care stăteau îngrămădite cum se întîmplă în locuri înguste, de patru cîini și de doi păstori și atît. Atunci un păstor îi zice celuilalt, cînd ne-a văzut mai multicei călare: «Fii atent la călăreții ăștia, că de-alde ăștia sînt puși pe cele mai mari prădăciuni!»“. Relatarea pince-sans-rire e irezistibilă, cum e și ideea fiului de împărat – și viitor împărat – ieșit pe coclauri să furgăsească o oaie sau măcar o cușmă.  

Dar Marcus vorbește și despre subiecte înalte – e drept, menținînd metaforele campestre (Loeb, p. 116): „Acum trei zile l-am auzit pe Polemon declamînd (…) Mi s-a părut că e ca un țăran vrednic, foarte priceput, care și-a cultivat ogorul numai cu grîu și cu viță-de-vie, al cărui rod e minunat și venitul îmbelșugat. Însă nicăieri pe domeniul cu pricina nu se găsește nici un smochin de Pompei, nici o salată de Arricia, nici un trandafir de Tarent, nici un crîng plăcut, nici un desiș de dumbravă, nici un platan umbros: toate-s mai degrabă pentru cîștig decît pentru plăcere”. Abia aștept ca, la o ocazie, să discut cutare pagină de proză din perspectiva acestei nostime dihotomii de tinerețe a împăratului teoretician. (Care avea să moară însă, în Viena de azi, în timpul războaielor cu marcomanii.) În scrisoarea asta e poate și sîmburele unei răceli de mai tîrziu între elev și profesor, instalate pe măsură ce împăratul se va apropia de filozofie și se va îndepărta de retorică.

O treia scrisoare din același an (Loeb, p. 128) vine după ce Marcus citește un discurs ținut în senat de Fronto, în calitate de consul: „Ferice de tine că ești înzestrat cu o asemenea elocință! Ferice de mine că sînt înzestrat cu un asemenea magistru!”, și continuă cu aceste observații critice: „Ce epichereme! Ce ordine! Ce eleganță! Ce farmec! Ce frumusețe! Ce cuvinte! Ce strălucire! Ce subțirime! Ce grație! Ce experiență! O, toate cele!”. În ciuda lipsei sfruntate (și, desigur, intenționate) de diversitate întru laudă din acest pasaj, scriitorii sînt dispuși să accepte și în ziua de azi asemenea păreri de la cronicarii lor.

Felul în care Marcus încheie o scrisoare din anul următor mă aduce însă la subiectul cel mai discutat azi (de fapt, cu totul supralicitat) în literatura științifică dedicată acestei corespondențe: „Să-mi fii sănătos, iubite și dulce magistre, de care mi-e mai dor, îndrăznesc să zic, decît de Roma însăși” (Loeb, p. 180). Mie, personal, pasajul mi se pare grozav prin juxtapunerea între Urbs și prietenie; dar cum cercetarea academică are nevoie de subiecte serioase, în anii 2000 s-a scris mai mult ca oricînd despre „natura exactă” a afecțiunii dintre cei doi, adică despre arcanele erotice ale amiciției lor. S-a dezgropat mai ales scrisoarea asta, trimisă de Marcus, la 18 ani, lui Fronto (Loeb, p. 30-32): „(…) n-o să-l poți alunga pe iubitorul tău, adică pe mine. Nici n-o să susțin mai puțin că-l iubesc pe Fronto, nici n-o să-l iubesc mai puțin, numai pentru că tu ai arătat în fraze atît de felurite și de arzătoare că cei care iubesc mai puțin trebuie oploșiți și prosferisiți mai abitir. Eu, unul, mor de dragul tău și nu mă tem de teoria asta a ta și, chiar dacă o să fii mai fîșneț și mai disponibil cu alții care nu te iubesc, eu totuși o să te iubesc cîtă vreme sînt viu și zdravăn. (…) Pot să bag mîna în foc pentru următorul lucru: dacă Phaidros ăsta va fi existat într-adevăr și dacă va fi fost vreodată departe de Socrate, Socrate nu s-a perpelit mai tare de dorul lui Phaidros decît m-am perpelit eu zilele astea – dar ce zic zile, lunile astea – de dorința de a te vedea (…). Să-mi fii sănătos, cel mai neprețuit de sub cer, slava mea!”.

Dar nu sînt deloc convins că ar fi vorba aici de modelul pederastic grec al relației erotice între bărbatul adult și adolescentul căruia îi face curte (în greacă, erastes, respectiv eromenos). Modelul e greu de transplantat în Roma, între altele din cauza unei alte concepții despre sexualitatea cetățeanului bărbat. De altfel, la începutul pasajului citat, „iubitorul” traduce un cuvînt folosit în latină doar aici: erastes, transliterat din greacă, cu care tînărul de 18 ani alege să se identifice, uzurpînd deci rolul de adult al relației, poate în virtutea traiectoriei lui imperiale, poate doar ca să anuleze un stereotip. O analiză lingvistică a corespondenței celor doi găsește, nu-i vorbă, destule aluzii la lumea poeziei erotice a vremii. Numai că folosirea lor poate ține și de un ritual cultural, ludic sexualizat, propriu anilor de formare sentimentală – Lehrjahre des Herzens –, iar ulterior afecțiunea dintre cei doi e comparată explicit, în alte scrisori, cu dragostea de familie, de pildă cea pentru un copil.

Pentru încheiere, un detaliu care m-a impresionat. Într-o scrisoare din anul 165, după un sfert de veac de corespondență, Marcus Aurelius îi cere iertare lui Fronto că, pentru prima oară acum, dictează, în loc să-i scrie cu mîna lui.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons