Cum m-a salvat arheologia

N-o fi clar cum ne vin ideile, dar e probabil că, dacă nu te frămîntă nimic, nici n-o să-ți vină vreo idee. Am avut și eu o idee revoluționară, care mi-a apărut în minte în fața unui automat de țigări din Haltern. Seara, ajuns înapoi în camera mea de cămin din Münster, am făcut verificările necesare și într-adevăr diametrul monedei de 5 mărci era absolut identic cu cel al monedei românești de 100 de lei. Ceva mărunțiș aflat în buzunare în ziua cînd sosisem cu autocarul stătea de cîteva luni la un capăt de raft. O mică parte din patrie, așteptînd tocmai acest moment. Făcusem un fel de descoperire științifică.

Gîndul m-a pus jos. Ispitirea sfîntului Anton e puțin spus. Problema țigărilor urma să fie rezolvată încă un semestru, practic fără nici o gaură în buget. Se eliminau astfel două obstacole diferite – primul, cheltuiala propriu-zisă a banilor, al doilea, neplăcerea și îndoiala asociate cu această cheltuială. Plăcerea de a citi și de a fuma rămînea pură, ca și aceea de a fuma pe șantier sau de a mai trage un fum înainte de a mă sui pe bicicletă. În același timp însă, mă zdrobea imaginea neamțului cinstit deschizînd, la sfîrșit de lună, trapa silențioasă a automatului ca să colecteze monedele. De-acolo se prăvălea peste el un fișic monstruos de monede cu Mihai Viteazul, cu cușmă și pană, adunate de mine, de prietenii mei, de membrii tuturor familiilor noastre. Pune-le deoparte, i le dau lui Pavel, cică face el niște matrapazlîcuri și ia țigări cu ele din Germania. Aici mă întorceam pe partea ailaltă, scăldat într-o sudoare rece. Angajații firmei care instalează automatele în Renania de Nord vorbesc unul cu altul. Toți au aceeași problemă: automatele gîlgîie de bani ciudați, nici vorbă de stema cu vulturul a monedei de 5 mărci. De unde sînt monedele invadatoare? Are cineva idee? Din România. Bineînțeles. Românii.

Și tot așa, cu paralogisme nocturne. Da, germanii au făcut ce-au făcut în al Doilea Război Mondial, dar oare asta înseamnă că eu pot să fur (e important să folosești cuvîntul exact) un pachet de țigări din aparatul nemțesc? Foarte greu de găsit un răspuns la această întrebare. Evident că nu trebuie să furăm niciodată – nimeni nu crede în asta cu mai multă tărie ca mine! –, dar, în anumite circumstanțe… cînd situația nu numai că o permite, dar chiar o cere… Să te ții prea strict de principii poate fi de-a dreptul periculos, ce mai.

Insomnia face lucrurile mai tulburi, dar ceva era limpede: că tare ușor se renunță la principii, la o adică. Acum parcă priveam altfel și exemplul care îi plăcea lui Steinhardt, luat din nu mai știu ce dramaturg francez: „E incoruptibil, cere o sută de mii de franci…” Pe scurt, așa cum putusem reduce cheltuielile pentru mîncare la 150 de mărci pe lună, așa puteam găsi o soluție și pentru țigări.

Cu toate astea, a doua zi dimineață bătălia încă nu era terminată. Am luat cele două monede de 100 de lei cu mine, fără să am măcar curajul să mă uit în ochii lui Mihai Viteazul, pentru că planurile mele erau prea mișelești. Am mers pe bicicletă pînă la gară, am luat trenul pînă la Haltern, unde, la marginea orașului, făceam săpături pe urmele trupelor romane. Înainte de pauza de prînz am fumat țigările rulate pe care le mai aveam și una de la Boris, care fumase și el de la mine, cu prefăcute delicii, țigări Callatis atunci cînd încă mai aveam. Cu asta, venise ultimul moment în care puteam să mă hotărăsc să n-o iau totuși pe străduța fără întoarcere care ducea la supermarket și la automatul de țigări, unde ar fi urmat să acționez. Umilirea era mare, curajul mic și, ca să mai amîn puțin, am intrat mai întîi în baraca de șantier în care era un laborator improvizat. (Improvizat, dar mai mult decît acceptabil pentru o săpătură preventivă – de altfel, multe săpături sistematice funcționează fără nici un fel de laborator la fața locului.) Pălăvrăgeam și, în timpul ăsta, arginții din buzunar mă ardeau. Iar atunci mi-au căzut ochii pe cîntarul de pe masa responsabilului de Kleinfunde, pe la care treceau, pentru o fișă preliminară, prim-ajutor și cîteva vorbe bune toate cuiele sandalelor de legionar, fibulele, mărgelele millefiori și alte descoperiri mărunte. Am scos o monedă de 100 de lei și una de 5 mărci și le-am cîntărit una după alta pe furiș. Între ele, îmi amintesc cît se poate de bine, era o diferență de exact două grame. M-a năpădit atunci liniștea superioară a moralității. Era clar că niciodată automatul nu ar fi acceptat banul românesc în locul celui nemțesc – nu avea sens nici măcar să încerc. Biruisem. Eram incoruptibil.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons