„Ateul astăzi e teolog, / Giuvargiul arheolog“
Am dat peste distihul din titlu căutînd în opera lui Eminescu – ce altceva ? – cuvîntul „arheologie” și derivatele lui. Am dovedit astfel aceeași lipsă de imaginație cu care un adolescent ar căuta în indexul unei filmoteci cuvîntul „sex” și derivatele. (Azi, mai ales derivatele.)
Pe 6 mai 1878, Eminescu publica în Timpul un articol numit „O rectificare”. Vorbește acolo de o poezie ce tocmai apăruse în ziare ale vremii (Războiul și Presa), care o atribuiseră lui Ion Heliade Rădulescu. Eminescu notează că ea îi aparține de fapt lui C. Bălăcescu, „scriitor cu mai puţin renume, dar cu mai mult talent poetic decît Eliad”, și încheie zicînd că este „caracteristic pentru multe din reputaţiunile noastre literare că toţi îi citează dar nimeni nu-i citeşte”. În orice caz, poezia acestui domn Bălăcescu – pe care eu, mărturisesc, nici nu l-am citit, nici nu l-am citat – este genul de text care ne arată cum lucrurile s-au dus de rîpă, subtextul fiind că înainte era mai bine, că adică „progresul toate le-a sfărmat”: „Toate veniră cu susu-n jos / Şi lumea geme de mult folos”. E puțin curios că Eminescu o citează integral, deși la urma urmei lucrul nu era necesar pentru ca rectificarea lui să-și atingă scopul. Îmi place să cred că din cauza curiosului pasaj despre arheologi.
Pe mine chiar m-a pus pe gînduri chestia asta cu giuvaiergiul și arheologul. Celelalte versuri mai treacă-meargă: cînd zici că azi sînt „toți veneticii mari patrioți” și „ceaslovarii mari literaţi”, sau că „astăzi patricii sînt contraccii / și vezi miniştri pe toptangii ”, pricep schema. Școala m-a învățat să recunosc fără întîrziere cînd ceva se înfierează. Dar să vrei să arăți că o societate a decăzut și să alegi pentru asta metafora unui giuvaiergiu care ajunge arheolog este de o sofisticare cam suspectă. Epigramiștii antici mă ajută eventual să înțeleg ce-i cu imaginea patricienilor romani care ajung să se tocmească pe mizilicuri. Dar nici un manual de arheologie nu m-a pregătit ca azi, aflînd că giuvaiergiul este inamicul numărul 1 al profesiei noastre, să nu simt aceeași stupoare ca atunci cînd am aflat că marea problemă pentru Harap Alb e omul spîn. Come on, sare în ochi că acest biet om spîn nu vine din înțelepciunea indo-europeană, ci a fost introdus arbitrar în poveste pe baza experienței personale a unui singur individ.
Habar n-am cine anume era, în epocă, giuvaiergiul care, rușine a rușinilor, a ajuns arheolog. Dar cu un an înainte de apariția articolului din Timpul, Odobescu publica un curs universitar de „Istoria archeologiei”, în care relua criticile împotriva ideii că arheologul ar fi un colecționar de obiecte, un anticar și atît, care țese povestioare în lumina slabă a muzeelor, fără vreo știință a săpăturii arheologice. Răfuiala lui era, în principal, cu Cezar Bolliac și cu felul în care el interpreta (și prețuia) obiectele rupte de contextul lor arheologic. Bolliac – altminteri președinte al Comitetului archeologic – publică de pildă în 1873 un articol numit „Uzul fumatului în timpii preistorici”, în care zice că anumite fragmente ceramice de la Vădastra și din alte situri sînt lulele dacice. Odobescu răspunde imediat – și zdrobitor – cu „Fumuri archeologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează” (foto coperta) și continuă să-l ironizeze ani de-a rîndul pe Bolliac în chestiunea sensibilă a narghilelelor dacice. Satirele lui Odobescu împotriva lui Bolliac au mai tăiat din cheful diletanților de-atunci de a răscoli aiurea situri arheologice și de a publica fantezii nocive arheologiei științifice. Fumul din aceste lulele e însă destul de gros și azi prin muzeele care achiziționează obiecte de pe piața neagră, inclusiv dintre cele procurate ilegal de detectoriști. Lăsînd în urmă tot acest context istoric, meciul care îi opune pe giuvaiergii arheologilor pare azi la fel de straniu ca războiul între cocori și pigmei în vechea mitologie elenă.
Merită subliniat că, în acest mic poem de acum 120 de ani, decăderea unei națiuni e văzută nu numai dintr-un unghi politic, dar și – exotic – dintr-un unghi științific. Pe de-o parte e versul bizar despre arheologi, dar pe de alta: „Omul ştiinţei e bojogar / Şi medic mare un potcovar”. E mare lucru să te doară că omul de știință a ajuns un borfaș! Dacă aș ruga acum pe cineva pe stradă să înfiereze nițel România de azi, nu cred că ar veni vreodată vorba de oamenii de știință. Pur și simplu pentru că ei nu există pentru populație, nu mai au nici un loc în imaginarul nostru. Cum să-ți treacă prin minte să incriminezi decăderea a ceva ce oricum nu-și face cu nimic simțită prezența în cetate?
„Ateul astăzi e teolog, giuvargiul arheolog”, care va să zică. Ciudat diagnostic al marasmului, ciudați adversari, de parc-am discuta de coropișnițe și răsadnițe. Și în această oră crepusculară, simpatia mea se îndreaptă spre giuvaiergii, rămași atît de puțini, în vreme ce noi, arheologii, am acoperit pămîntul.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
