Schimbul de înțepături între Eminescu și ziaristul francez, stabilit în România, Frédéric Damé este interesant pentru mine pentru un pasaj arheologic absolut neașteptat. Pe 12 noiembrie 1877, Eminescu publică în pagina 3 a Timpului, pe trei coloane, un text despre Teatrul Național și piesele acestui Damé. Cronicile lui Eminescu sînt mușcătoare – modelul textelor, mai circulate azi, ale lui Eugen Ionescu despre Arghezi și Hugo în Nu, și al celor adunate în Război cu toată lumea.

Despre Damé zice că „D-sa au mai comis pînă acuma scrieri dramatice originale, care însă, stingîndu-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvînt, e o critică mai bună decît ar putea fi aceea a penei noastre”. Pînă aici toate bune și frumoase (atîta timp cît nu ești autorul incriminat, evident). Mai apoi însă, Eminescu îi dă lovitura de grație francezului comparîndu-l cu un om de cultură al vremii care avea (ar trebui să spun din păcate) și preocupări arheologice: „D-sa s-au folosit de lecţiile marelui autor naţional, a aceluia care este Ponsard, Tacitus și Max Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc. etc.”. Și imediat, Eminescu adaugă despre așa-zisul mare autor că „fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm şi-au îndeplinit delegaţiunea trimiţînd lista de bucate de la banchet”.

Așa. Cu cît e mai obscur pasajul, cu atît mai interesant. Cred că această victimă secundară a cronicii lui Eminescu nu poate fi decît, pour ne pas le nommer, V.A. Urechia cel cu multe nume, istoric, orientalist, profesor, membru al Academiei Române, autor dramatic și „poet fără a fi poet” cum se zice puțin mai jos în articol despre el (și cum cei de la Junimea ziceau de ani buni).

Nu știu cu ce anume a contribuit Urechia la al șaptelea Congrès international d’anthropologie et d’archéologie préhistoriques (CIAAP) de la Stockholm, din 1874. În volumele cu lucrările congresului, el e trecut ca membru, din cîte înțeleg, neparticipant. Poate aceste volume nu au fost redactate perfect (alt membru român e „M. Kogalisceanu”), dar și doi ani mai înainte, la congresul de la Bruxelles, Urechia apare tot ca membru, deși sigur fusese absent. Pe de altă parte, el (alături de Odobescu) reprezentase România și susținuse o modestă comunicare la CIAAP de la Copenhaga din 1869, așa că nu e exclus să fi fost prezent într-o calitate neoficială și la Stockholm. Una peste alta, implicarea lui Urechia în arheologie e totuși bine documentată. În 1897 avea de altfel să devină, chiar dacă probabil din motive mai mult politice, membru al Societății Franceze de Arheologie.

Mai important pentru mine: ce înseamnă că la acest congres arheologic el „şi-a îndeplinit delegaţiunea trimiţînd lista de bucate de la banchet”? Nu știu. În mintea mea însă, legătura între congres și banchet este clară, chiar mai clară decît ar trebui. În spatele oricărui congres este un banchet puternic. Și nu e nimic rău în asta, atîta timp cît el e totuși „în spate” și nu în prim-plan.

Problema cu performanța științifică e că presupune două seturi de calități care se bat cap în cap. Pe de-o parte trebuie să poți lucra sub lacăt, să fii un artist al foamei, un atlet al concentrării, un adorator al zeului inactualității, nepăsător la extraordinarele virtuți ale banilor și vieții de familie, mereu atent înăuntru. Dar pe de altă parte, trebuie să fii mereu afară, adică la curent cu modalitățile întortocheate de a obține finanțare, să fii versat în retorica barocă și ipocrită a aplicațiilor, să ții legătura zîmbitor cu alți specialiști – de la care vin idei, publicații altminteri indisponibile, propuneri de colaborare – și, în fine, să faci școală, adică să formezi tineri și să te bați cît poți ca ei să-și găsească un job.

Din toate astea, aici nu e vorba decît despre participarea la congrese. Puțini merg la asemenea evenimente numai și numai ca să asculte comunicări științifice. Foarte atrăgătoare e pentru mulți și dimensiunea lor socială, ideea unei discuții (inițial academice, apoi din ce în ce mai puțin academice) la un pahar, cu colegii și colegele din alte instituții, alte orașe și alte țări. Organizatorii știu asta și fac din plin loc în program acestor lungi momente vesele, cu pretexte de obicei culinare. Cea mai mare parte a proiectelor comune de mai tîrziu ale participanților (inclusiv unele, dacă mi se permite un cuvînt mai tare, matrimoniale) își au originea nu în zilele sesiunilor de comunicări, ci în serile lor. În orice caz, funcționarea echipelor științifice nu depinde doar pe comunitatea de interese și metode, ci și de compatibilități și afinități personale, și ar fi naiv să ne închipuim altceva.

E la fel de adevărat că pentru unii conferințele sînt doar o formă de turism. Sînt cei pentru care știința nu are nici o dimensiune științifică, ci este doar PIN-ul unui card, cu alte cuvinte, un instrument de accesat fonduri. Realizarea lui Urechia – dacă într-adevăr de el își bate joc aici Eminescu – la congresul de la Stockholm pare să fi fost legată indestructibil de meniul cinei de gală. Poate istoricii arheologiei vor afla ce s-a întîmplat acolo. Să fi participat el într-o calitate neoficială și să fi ținut o prezentare neinclusă în actele tipărite, ceva la fel de irelevant din punct de vedere științific ca o rețetă de alivenci? O fi ajuns acolo pe banii statului, aducînd apoi ca dovadă a participării doar vreo broșură de la restaurant? Sper că e doar o bîrfă din epocă; tipologic însă, Eminescu nimerește la fix.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: www.artres.com