Prezentul nu invidiază niciodată viitorul

E la modă să-l citezi pe Walter Benjamin fără să înțelegi de fapt ce vrea să spună. O să încerc să fac și eu același lucru – sper să reușesc. Mă interesează acest fragment arheologic din „Stradă cu sens unic”: „Vedeam în vis o întindere pustie. Era piața centrală din Weimar. Acum, însă, acolo se organizau săpături. Am scurmat și eu puțin în nisip. Imediat, s-a ivit din groapă vîrful de la turla unei biserici. Bucuros la culme, mă gîndeam: este cu siguranță un sanctuar mexican din perioada preanimistă, Anaquivitzli. M-am trezit rîzînd. (Ana = ana, vi = vie, witz = biserică mexicană [!])” (tr. Chr. Ferencz-Flatz; o altă traducere românească redă nereușit Heiligtum, „sanctuar”, prin „relicvă”).

Întrebarea mea e lipsită de orice sofisticare: de ce rîde celebrul filozof? Cu siguranță, nu datorită temei raportului dintre religiile precolumbiene și instaurarea creștinismului, care nu are nici un fel de potențial umoristic, ci este mai degrabă asociată cu tragedii – de la sacrificiile umane aztece la dezastrul uman și cultural venit pe urmele colonizării spaniole. Pentru Benjamin, de altfel, îngerul istoriei (căruia el îi dă chipul lui Angelus Novus pictat de Klee) nici nu vede în istorie, ca noi, aparența unei înlănțuiri evenimențiale, ci o catastrofă unică. Nu cunosc suficient opera lui ca să discut dacă, așa cum s-a zis, trezirea din acest fragment este o „trezire la modernitate”, dacă pre-animismul trebuie luat aici ca pre-iluminism și așa mai departe. Dar observ că în același volum mai există un fragment „mexican”, a cărui natură conflictuală reiese din însuși motto-ul din Baudelaire: „Je ne passe jamais devant un fétiche de bois, un Boudha doré, une idole mexicaine, sans me dire: c’est peut-être le vrai dieu”. În acel vis, Benjamin regăsește misionari creștini care îi convertesc pe azteci, ale căror obiecte sacre sînt contestate de noile artefacte creștine. Toate astea sugerează că și fragmentul nostru are o armătură gravă, deci nu poate fi considerat doar o chestie spumoasă sau ludică.

Răspunsul la întrebările complicate pe care le adresăm unui text apare adesea clar chiar în text: motivul acestui rîs, dincolo de posibilele ecouri grave, trebuie să fi fost pur și simplu bucuria. Acum, a dezghioca sau a meșteri cuvinte este o îndeletnicire care la nemți merge mînă în mînă cu filozofia, ca floricelele și filmul la americani. Iar pentru Benjamin, un cuvînt nou ca Anaquivitzli e o sursă de încîntare. Am chiar impresia că descoperirea cuvîntului e mai importantă pentru el decît descoperirea bisericii. Benjamin nu ajunsese în Mexic, dar studiase cîndva la München cu Lehmann, un cunoscut etnolog care colecționase artefacte chiar în Mexic. În Berlin, filozoful nostru ținea pe birou un mare dicționar aztec-spaniol. Poate pentru că nu mai apucase să învețe azteca el însuși, cuvîntul din vis, într-o limbă pe care o putem numi azteca onirică, în orice caz cu sonoritate pseudo-nahuatlă, include, cum constată el însuși, un prefix grecesc, niște „viață” franțuzească (vie) și o „glumă” nemțească (Witz). Un ghiveci lingvistic tipic avangardei, și poate mai ales, dată fiind tema religioasă a fragmentului, celei suprarealiste. (Nu că arheologii n-ar avea pasiunea de a inventa nume pentru epoci, culturi și categorii de artefacte.)

Nu trebuie, probabil, săpat prea adînc în visul lui Benjamin. E clar că el vorbește despre bucuria descoperirii neașteptate, serendipity pentru care nimic nu te-a pregătit și care vine să-ți arate – nu? – că orice loc prozaic păstrează un potențial poetic. Dar mai e ceva aici: frumusețea mare nu este a lucrului descoperit – așa cum ar fi fost dacă Benjamin ar fi scos din nisip o bijuterie sau o monedă, poate cele mai frumoase din lume, pe care le-ar fi putut lua integral în posesia simțurilor lui. Frumusețea stă în aceea că ți se poate oferi un fragment minimal din care să poți deduce – și anume instantaneu – un tot enorm, adică din vîrful turlei să înțelegi deja toată biserica și implicațiile prezenței ei discrepante acolo. Tocmai această aventură stînd pe loc e copleșitoare. În fragmentele lui despre filozofia istoriei, Benjamin preia și dezvoltă ideea că prezentul nu invidiază niciodată viitorul. Iar prezentul în care faci asemenea descoperiri cu siguranță nu. Prin imaginea turlei de biserică apărute, în vis, din pămînt, oniromanția se transformă în experiment cinematografic, lucru care ar fi convenit din nou poate mai degrabă suprarealismului decît altei avangarde.

Într-un fragment scris prin 1932 și publicat postum (Ausgraben und Erinnern – încă netradus în românește), Benjamin reia cîteva din vechile metafore arheologice ale lui Freud despre stratigrafia trecutului. Din perspectiva asta, ar trebui să citim visul lui ca pe o, să zicem, incursiune în inconștientul cetății. Dar, în fragmentul despre săpături și memorie din 1932, el merge dincolo de Freud. Spune că „un bun raport arheologic trebuie să indice nu numai straturile de unde provin obiectele descoperite, ci mai ales acele straturi străbătute pînă la ele”. Cu adevărat interesantă este însă ideea lui că o memorie autentică trebuie să furnizeze nu numai informații (amintirile), dar și o imagine despre cel care își amintește și despre locurile anume în care, în substanța prezentului, își păstrează fiecare amintire. Dacă înțeleg corect acest pasaj enigmatic (dar pentru mine cam tot Benjamin e enigmatic), e vorba aici de fapt de metadate: de faptul că ce contează nu sînt atît lucrurile pe care ți le poți aminti, cît momentele în care revii la ele de-a lungul vieții, așadar felul în care te organizezi în jurul propriilor tale amintiri.

Citind fragmentul cu biserica descoperită la Weimar, eu mi-am adus aminte de o biserică din Apuseni. Rar i se întîmplă unui arheolog să vadă cum o biserică este îngropată. Lucrurile stau, credeam eu, întotdeauna invers. Am participat la săpături arheologice care au scos din pămînt zidurile, sau măcar fundațiile, mai multor bazilici paleocreștine și mi s-a părut că asta e o direcție destul de logică în care să curgă lucrurile, spre regăsirea monumentelor, nu spre relegarea lor. Despre biserica de la Geamăna (foto), îngropată treptat de sterilul de la mina de cupru, s-a scris mult, dar pentru arheologi soarta ei e mai nefirească decît pentru oricine. Poate cineva o va dezgropa cîndva, măcar în vis.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Sursa foto: abrudinfo.ro