Sper că nu-mi faci din nou cadou o poezie

Dacă tot e vorba de extinderea domeniului luptei, am găsit printre hîrtiile mele o poezie de acum zece ani, în care văd că e vorba despre arheologie. Nu e de neiertat, mai ales că mi se întîmplă foarte rar. Cu gîndul la următorul șantier, o copiez aici. Sper să nu fie cu supărare.

toată ziua soarele ne apăsa în scîrbă cu călcîiul lui de alamă.

mi-l amintesc pe burak ieșind din șanț

și aducîndu-mi două pietre negre care se atrăgeau una pe alta,

săreau una la alta să se îmbrățișeze,

chiar dacă le ziceai alo,

psst! și le dădeai și una după ceafă, să se simtă.

era prima oară cînd găseam magnetită la troia.

le-am luat în mînă.

ele se dădeau de gol cu o rece încăpățînare,

indiferent cîtă lume se uita la ele.

poate nu sperau decît că aveam să le punem într-o cutie,

apoi capacul peste cutie

și atunci, după o calmă secundă de orientare,

s-ar fi lipit una de alta pentru următorii cinci ani.

și noi eram tot așa, două fragmente,

două mulțimi discrete, disjuncte, imposibil de amestecat

vreodată,

iar viața noastră era istoria contemplării acestei separații fizice

dintre noi,

pe care uneori încercam să o suspendăm

sărind în aer cu oala minune

sau dormind îmbrățișați;

într-o vreme am avut niște ședințe pînă tîrziu

și am dezbătut posibilitatea ca tocmai distanța dintre noi,

faptul că, adică, eram doi oameni diferiți,

să ne dea însăși posibilitatea de a ne iubi unul pe altul;

am ajuns la concluzia că așa o fi fiind și am continuat

să ne petrecem

cea mai mare parte a timpului

făcînd dragoste ca o celebrare a distanței dintre noi.

am înțeles că lumina zilei

venea mereu peste noi ca un cuțit care ar fi tăiat o pîine felii,

dar noaptea ne punea întotdeauna la loc,

așa cum îl iei pe zeus care stă moale cu ochii dați peste cap,

îi pui la loc nervii și tendoanele tăiate de typhon

și iată, mașinăria funcționează

și produce în cosmos ordinea, judecățile rapide și arbitrare,

recea noastră încăpățînare de a ne iubi,

miile de morți tineri și frumusețea tuturor celor văzute.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons