Scrisori din antichitate. Facem Pliniu?

Ce bine e să-i scrii unui prieten, presupunînd că nu e împăratul, bineînțeles. Dacă e împăratul, atunci recitești scrisoarea de douăzeci de ori. La fiecare lectură, mai scoți o glumă și pui în loc o firitiseală. Rezultatul nu e grozav de amuzant, dar capul tău rămîne, pe termen lung, pe umeri, de departe locul lui preferat.

Corespondența amicală a lui Pliniu cel Tînăr cu Traian e cît se poate de birocratică, în mare parte a ei (Pliniu – un tip fără nici o îndoială merituos – era, de altfel, guvernator al provinciei Bithynia et Pontus, în Turcia de azi). Din loc în loc apar însă detalii năucitoare. În scrisoarea X, 74 e vorba despre un sclav, făcut cîndva prizonier de un aliat roxolan al lui Decebal și trimis de regele dac în dar regelui parților, Pacorus. (Că informația a fost uneori supralicitată ca să reiasă din ea gîndirea geostrategică internațională a lui Decebal, e altceva.) Poate mai important e acest pasaj din scrisoarea X, 37 către Traian (toate citatele sînt în traducerea Lianei Manolache, 1977): „Locuitorii din Nicomedia au cheltuit, stăpîne, 3.318.000 de sesterți pentru un apeduct care pînă astăzi nu a fost terminat, a fost părăsit și chiar s-a ruinat. Pentru un alt apeduct s-au mai cheltuit 200.000 de sesterți. Și acesta a fost părăsit și este nevoie de o nouă cheltuială, pentru ca aceia care au irosit degeaba atîția bani, să aibă apă“. Răspunsul lui Traian e sec, dar luminat: „Trebuie să te îngrijești să se aducă apa în orașul Nicomedia [...] Dar neapărat trebuie să cercetezi […dacă] nu cumva cei care au început lucrarea au și părăsit-o, împărțind banii între ei“.

Las pentru altădată scrisorile schimbate de cei doi referitoare la creștini. Discuția lor ar cere, ca orice discuție delicată, cărți grele, pe care acum nu le am la îndemînă. Spectaculoase sînt însă și scrisorile lui Pliniu către alți amici, și mai ales cele două în care povestește observațiile făcute în timpul erupției Vezuviului din 79 d.Hr. Avea atunci 18 ani și se afla la Misenum cu unchiul lui, mai cunoscutul Pliniu cel Bătrîn, care conducea flota. El citea Titus Livius, iar unchiul lui scria ceva, cînd află de apariția unui nor neobișnuit, ca un pin uriaș, cînd alb, cînd întunecat. „Ca om de știință, unchiul meu a considerat toate acestea foarte interesante și vrednice de a fi urmărite mai de aproape. Cere să i se pregătească o corabie liburnică. Îmi îngăduie să vin cu el, dacă vreau; i-am răspuns că prefer să scriu.” Corăbiile se umplu treptat de cenușă și pietre, dar ajung pînă la urmă la Stabiae, de unde refugiații nu pot fi salvați, dacă înțeleg corect scrisoarea, din cauza vîntului potrivnic. Naturalistul petrece noaptea acolo și abia dimineața încearcă să fugă, „punîndu-și perne în cap și legîndu-le cu cearșafuri, ca să se apere de ceea ce cădea de sus”, dar moare asfixiat (VI,16). Între timp, la Misenum, tînărul și mama sa se hotărăsc să fugă, din cauza cutremurelor: „mă uit înapoi: o pîclă densă se ridica în spatele nostru și venea după noi ca un torent revărsat pe pămînt“. În scrisoarea aceasta din urmă (VI, 19), adresată tot istoricului Tacitus, Pliniu încheie, cu orgoliul și ispita de a fi contemporan cu sfîrșitul lumii, amintindu-și că găsise „în gîndul că pier împreună cu toți și toate pier odată cu mine o tristă și totuși o mare consolare pentru condiția mea de muritor“.

Altor prieteni, Pliniu le poate scrie despre lucrurile cu adevărat importante, de exemplu despre arta sculpturilor vegetale. În villa lui din Toscana, are (V, 6) „poteci despărțite de tufe de merișor [...] dispuse în mii de forme, reprezentînd chiar litere uneori, litere care indică numele proprietarului sau al meșterului“ și „o peluză cu tufe de merișor reprezentînd animale sălbatice în luptă și [...] arbori pitici pe care mîna omului îi împiedică să crească“. (În II, 17 vorbește de villa din Laurentum, unde are „un turn cu o odaie de unde se vede soarele și cînd răsare și cînd apune“ și o „sală pentru jocul mingea“.) Bineînțeles, politica nu lipsește, cu observații ca din memoriile lui Argetoianu, de pildă, în scrisoarea IV, 25, despre dezavantajele votului secret: „la ultimele comiții, în unele buletine de vot s-au găsit multe glume și chiar greu de reprodus“. Intim legate de politică, cum știu toți teoreticienii puterii imperiale, sînt și distracțiile publice, ai căror fiori josnici însă Pliniu nu reușește să-i încerce: (IX, 6) „mă surprinde că atîtea mii de oameni doresc să tot vadă, ca niște copii, cai alergînd și oameni conducînd carele. Dacă ar fi atrași măcar de iuțeala cailor sau de iscusința oamenilor care îi mînă, ar mai fi o explicație: dar îi interesează culoarea, culoarea le place“. Culoarea desemnează aici, desigur, una sau alta dintre facțiunile care concurau – verzii, roșii etc. Pliniu ne recomandă, adică, să gustăm armonia sportului, nu să ne ieșim din minți cînd echipa noastră favorită cîștigă sau pierde. Iar eu voi urma pe deplin acest sfat cînd voi avea măcar o villa în Toscana.

Punctul sensibil al lui Pliniu erau, evident, poeziile lui. Iar acest violon d’Ingres ne duce tocmai la Lyon: „nu credeam că la Lugdunum există librari, de aceea bucuria mea a fost cu atît mai mare aflînd din scrisoarea ta că micile mele cărți se găsesc acolo spre vînzare“ (IX, 11). În fine, o foarte scurtă misivă e adresată scumpei sale Calpurnia: „Îmi scrii că absența mea nu este o suferință neînsemnată pentru tine și că singura mîngîiere este că în locul meu ai scrierile mele, pe care adeseori le așezi chiar acolo unde am stat eu. Mă bucur că îmi simți lipsa, mă bucură și felul cum înțelegi să-ți găsești mîngîierea“ (VI, 7). E remarcabil că un om cu atîtea responsabilități, cu atîtea griji, cu atîtea decizii importante de luat ca Pliniu putea găsi timp să fie și atît de plin de el.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons