Experienţa populistă

Victoria decisivă a lui Emmanuel Macron împotriva lui Marine Le Pen, în cea de-a doua rundă a cursei prezidențiale, a reprezentat o victorie majoră a Europei liberale. A fost însă o bătălie, nu un război. Ideea că un cetățean francez din trei ar vota cu Frontul Național al lui Le Pen era, cu doar cîțiva ani înainte, de neconceput.

Comentatorii au aplicat eticheta „populist“ valului de politici demagogice care mătură Europa (și o mare parte din restul lumii). Dar ce au în comun aceste mișcări, dincolo de stilul belicos al populiștilor? Podemos-ul spaniol și Syriza grecească sînt, în fond, mișcări de stînga. Frontul Național francez, Partidul Libertății olandez și Alternativa pentru Germania (AfD) sînt de dreapta. Beppe Grillo, liderul Mișcării Cinci Stele din Italia, susține că formațiunea sa nu este nici de stînga, nici de dreapta. Și totuși, toate aceste mișcări au în comun anumite teme: naționalismul economic, protecția socială, antieuropenismul, antiglobalizarea și ostilitatea nu numai față de establishment-ul politic, dar și față de politică însăși.

Ca să înțelegem ce înseamnă toate acestea pentru evoluția politicilor europene, vom lua ca exemplu istoria fascismului. Benito Mussolini, întemeietorul fascismului italian în 1919, a început ca un socialist revoluționar. În Germania, cuvîntul „Nazi“ era, să nu uităm, prescurtarea de la Partidul Muncitoresc Național Socialist.

Inițial, fascismul era o mișcare naționalistă, anticapitalistă. Mai tîrziu, și-a delimitat atacurile împotriva capitalismul liberal și mai ales a „finanțelor internaționale“. Ceea ce a alunecat, curînd, spre antisemitism – numit de social-democratul german August Bebel, cu o formulă devenită celebră, „socialismul proștilor“. Fascismul european s-a năruit odată cu înfrîngerea Germaniei în 1945, dar forme mai puțin agresive au supraviețuit în alte părți ale lumii, cum e cazul peronismului din Argentina.

Baza socială a fascismului interbelic i-a conferit o imagine plauzibilă de partid de dreapta. La acea vreme, clasa muncitoare sprijinea consecvent partidele de stînga. Singurul spațiu politic rămas liber pentru fasciști era mica burghezie: proprietarii de magazine, micii antreprenori și mica funcționărime. Astăzi, baza socială a politicii de stînga a dispărut. Clasa muncitoare clasică nu mai există: partidele social-democrate și sindicatele sînt doar umbre a ceea ce au fost odată. Ceea ce înseamnă că populiștii de extremă stîngă sînt nevoiți să concureze cu populiștii de extremă dreaptă, pentru voturile aceluiași segment de electorat care a fost atras de fascism în perioada interbelică: bărbații tineri șomeri, „cetățeanul de rînd“, care se simte amenințat de „oligarhia“ bancherilor, de rețelele de aprovizionare globale, de politicienii corupți, de funcționarii îndepărtați ai Uniunii Europene și de „bogătașii“ de tot felul. Populiștii de astăzi, indiferent de culoarea politică, vizează în tot mai mare măsură nu numai aceiași votanți potențiali, dar și aceiași dușmani.

Ce șanse sînt ca populismul să prolifereze în continuare și ce categorie de populism – socialist sau fascist – va atrage voturile disponibile?

Răspunsul general la prima întrebare a fost formulat de fostul președinte al SUA Bill Clinton, în timpul campaniei electorale din 1992: „It’s economy, stupid.“ („Depinde de economie, fraiere!“) Dintre marile centre economice ale lumii, UE s-a refăcut, după criza din 2008, cel mai lent. În Franța, rata șomajului este de 10%. Segmentul tînăr al șomerilor este de cca. 24%, iar în Italia de 34%, ceea ce creează un teren de recrutare propice atît pentru extrema stîngă, cît și pentru cea dreaptă.

Chiar dacă Macron nu este cîtuși de puțin un finanțist feroce, el vrea să reducă deficitul guvernamental al Franței de la 3,4% la 3% din PIB, în conformitate cu plafonul stabilit de Pactul de stabilitate și de creștere al UE. În prima linie se află 120.000 de posturi de funcționari publici. De asemenea, el vrea să stimuleze economia cu un pachet de 50 de miliarde de euro (55 de miliarde de dolari) și să mențină un stat al bunăstării.

În ciuda discuției despre „economia verde“ și a apelurilor pentru un program de investiții la scară europeană, agenda lui Macron este, în general, neoliberală. Macron speră ca agenda sa, dacă va fi implementată la nivel UE, va relansa nu numai economia franceză, dar și pe a celorlalte țări europene.

De fapt, e mai probabil ca aceste reforme să scufunde toate economiile europene, oferind astfel o șansă în plus populiștilor. Care categorie de populiști va profita, în cazul acesta, de o asemenea oportunitate?

Economistul Dani Rodrik vorbește despre atractivitatea populismului. El argumentează că democrația, suveranitatea națională și integrarea economică globală sînt reciproc incompatibile; cel puțin una dintre ele trebuie sacrificată. Dat fiind că mulți alegători europeni și americani se simt năpăstuiți de globalizare, un partid populist care pune națiunea, în mod agresiv, pe primul loc va fi cu un pas înaintea rivalilor săi.

Din această perspectivă, Macron a fost candidatul ideal în fața căruia Le Pen putea să piardă. El întrupează elita globalistă. Și pare tolerant față de imigrație. Presupunînd că noul său partid politic nu va reuși să obțină o majoritate la alegerile parlamentare de luna viitoare, guvernul său va avea nevoie de sprijinul partidelor tradiționale. În următorii cinci ani, actorii establishment-ului se vor uni în susținerea unor măsuri politice care, probabil, vor eșua, furnizîndu-i lui Le Pen o țintă perfectă pentru campania electorală a Frontului Național din 2022.

În Franța există, fără îndoială, susținere pentru o platformă-program de stînga. Aproape 20% din alegători au votat, în prima rundă a alegerilor, cu populistul de stînga Jean-Luc Mélenchon. În a doua rundă electorală, un hashtag Twitter extrem de grăitor a fost #NiPatronNiPatrie (nici patron, nici patrie), reflectînd nemulțumirea multor votanți puși în situația de a alege între neoliberalism și naționalism. Sarcina stîngii este să canalizeze atenția spre aspectele cu adevărat problematice ale integrării economice globale – financiarizarea, întîietatea capitalului față de muncă, a creditorului față de debitor, a patronului față de ouvrier – fără să alunece în politică reacționară. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU

Foto: adevarul.ro