O relaţie de o noapte

Am decis că o să dorm o noapte în Victoria Station. Am găsit un bilet de avion ieftin pentru Praga, dar numai pentru a doua zi. Sînt anesteziat emoţional şi încă nu simt nimic. Un tip bruneţel şi grăsuliu vine şi stă de vorbă cu mine. Nu pricep nimic şi am vreo 4000 de lire, toţi banii pe care i-am făcut, aşa că fug de el. Costul unui hotel pentru cele 11 ore pe care trebuie să le petrec noaptea aia depăşeşte pensia mamei şi a tatălui pentru două luni. Sînt mulţi oameni în jur şi mă relaxează să îi privesc. Vine o echipă de la McLaren şi montează o maşină de curse în mijlocul gării, aşa că pentru două ore sînt total fascinat.

Tipul grăsuliu revine. Habar nu am ce vrea, vorbeşte repede şi cu un accent pe care nu îl prea înţeleg. Totuşi e clar că e oarecum inofensiv. O japoneză vine şi ea lîngă mine. Vorbeşte prost şi rar, aşa că o pricep. Mă întreabă ce fac şi unde mă duc. Mă aud vorbind şi e destul de ciudat, am vorbit tare puţin de cînd a murit Agnieszka.

– Eşti gay?

Întrebarea nu are nici un sens în capul meu. Spun că nu. Îi spune grăsuliului că nu sînt gay. Pricep. E dezamăgit şi pleacă. Ea rîde.

E frumoasă. Îmi dau seama de asta şi sînt puţin şocat. Şi ea pleacă tot a doua zi. Mă întreabă dacă vreau să stau cu ea în noaptea aia. Îi spun că da, numai că o să vreau să stau în gară.

Îmi povesteşte despre ea. Cîntă la pian, în engleză numele ei înseamnă „cer“ şi familia ei e bogată. E plecată de aproape un an de acasă, ca să vadă lumea. Arată bogată. Următoarele două luni are de gînd să le petreacă călătorind în Europa de Est. Îmi este tare greu să înţeleg cum cineva poate să aibă aşa de mulţi bani încît să poată să călătorească pentru un an.

Îi povestesc despre mine. O fac oarecum chirurgical. O disecţie a mea cu toate urîţeniile şi fricile. Face şi ea acelaşi lucru.

La 3 noaptea ne dau afară din gară. Pînă la ora 5, gara este închisă pentru curăţenie. Mai sînt cîţiva ca noi şi ne strîngem în holul de la intrare. E un cuplu ciudat în faţa noastră, el e bătrîn, şi ea e foarte tînără şi foarte îndrăgostită de el.

Tot nu simt nimic.

Japonezoaica începe să cînte încet. Cîntă o piesă de muzică simfonică la pian. Pricep că mi se întîmplă ceva extraordinar, dar tot nu pot să simt nimic.

Stă lipită de mine şi mă ia de mînă. Nu se întîmplă nimic în interior, dar tot mi se pare fascinant. Are o memorie fenomenală pentru muzică. Se strînge în mine şi îmi zice că îi e frig. O iau în braţe. Adoarme rapid.

Cuplul din faţă doarme şi el. Se trezesc cînd răsare soarele. E aproape de 5 şi ea trebuie să plece la 7. Eu trebuie să plec la 9. Îmi povesteşte o mulţime de lucruri, cu un fel de furie. Mă trezesc spunînd că mi se pare că vrea să epuizeze cît mai repede tot ce se poate spune.

Foc rapid şi super intens.

Se uită ciudat la mine. Îi spun că e foarte frumoasă. Nu am vrut să-i spun asta, dar asta m-am trezit spunînd. Îmi zice că o să ajungă în România cam în două săptămîni. Îi dau numărul meu de telefon.

Trebuie să plece. O duc la gura de metrou. Pleacă. Mă plimb iarăşi prin gară. Grăsuliul a venit iarăşi la agăţat. Îmi face cu mîna. Simt un gust sărat. E sînge. Am buza ferfeniţă. Fata mi-a muşcat-o rău cînd a plecat.

Au trecut trei săptămîni.

Sînt obosit. Senzaţia aia de frig umed de care îmi e şi frică, şi silă, în acelaşi timp. E dimineaţă şi tocmai au scos gunoiul din blocurile de lîngă mine. Un -puşti de vreo 10 ani, murdar rău, mi-a arătat cum prinde şobolanii. De coadă. Are dexteritate. Şobolanii sînt grăsulii şi deloc agresivi, sînt şobolani de ghenă, tare diferiţi de şobolanii de tomberon, care sînt mai agresivi şi mai greu de prins – îmi explică puştiul. Maică-sa e o femeie mică şi se mişcă rapid printre gunoaie. Am stat de vorbă cu el vreo zece minute. Deştept foc, foarte rapid în mişcări. Mă gîndesc că sînt norocos că nu sînt el.

Urăsc şobolanii. Îi văd des mai ales cînd vin seara acasă. Trec printre blocuri şi e plin de gunoaie aruncate aiurea în jurul tomberonului care este întotdeauna plin. Zoaiele de la gunoaie se scurg pe beton şi în timpul verii mirosul este revoltător. Le văd ochii licărind şi îmi e scîrbă de ei. Şobolani sînt destui şi în beciul blocului.

Sună telefonul. E ea. O ascult pentru cîteva zeci de secunde, fără să zic nimic. Închid şi mă hotărăsc să mă duc în Polonia, la cimitirul unde e îngropată Agnieska.