Prost gust prin nepotrivire
Bun gust, rău gust? Frumoasele adipoase, asemenea aluatului de cozonac, din vremea lui Rubens ar rămîne astăzi nemăritate, după cum elegantele anilor ’20, cu gura transformată într-o inimioară roșie, ar stîrni pînă și hazul răcanilor cu vocație erotico-estetică puțin selectivă. Ce trecere ar mai avea acum o felicitare cu un buchet de flori în relief, rîndunici cu o inimioară în cioc, o lună pe cer și un puternic iz de odicolon? Evident, nici una, pentru că ne-am obișnuit să judecăm cu ochii zilei de azi fără a face un salt în timp, în trecut.
Sînt, fără îndoială, diferite modalități de a aborda – și analiza – prostul gust, fenomen exacerbat în epocile de răsturnări sociale, de ascensiuni false de la o clasă socială la alta, de îmbogățiri rapide etc. Ne vom limita la prezentarea cîtorva exemple pescuite la întîmplare din jurul nostru și pe care le-am putea grupa în categoria „Prost gust prin nepotrivire“.
La nici o sută de kilometri de București, pe o șosea obișnuită, cu oameni și case de țară obișnuite, unele mai frumoase, altele mai puțin, sînt luat prin surprindere de un spectacol aproape ireal. Uimit, primul gînd a fost către Sergiu Nicolaescu, dar negăsind acolo nici daci, nici ilegaliști, nici exploratori, am eliminat ipoteza unui decor de film, după cum o eliminasem și pe aceea a unui Disneyland românesc (…). În realitate, în inima unui sat, un om cu bani din belșug (…) și-a construit o casă cu turnulețe. (…) Vecinul, mai fudul, și-a durat o casă cu și mai multe turnulețe, altul cu încă mai multe etaje, și altul… În sfîrșit, în sat a răsărit o pădure de turnulețe zglobii, lucitoare și ridicole în raport cu restul satului (…).
(…) Pe cînd unii dădeau și alții primeau, aceștia din urmă au dat de bani. O singură casă, o singură mașină, o singură nevastă și servitoare, nu devize, nu acțiuni. Atunci ce? Tablouri, pictori cunoscuți, de preferință lucrări reproduse în cărți, deci mai sigure. Cînd pereții s-au umplut, domnul a devenit „colecționar“. Iarăși o nepotrivire, ia uitați-vă la covorul de pe jos (cel ce se uzează), la paharul din care bea apă, la tacîmurile cu care mănîncă, la suficiența mitocănească evaluată prin numărul de Grigorești sau Pallazi ce se plictisesc atîrnați pe pereți. Oricum, aici nu se potrivesc. Să-l numești colecționar ar fi un gest de prost gust din partea ta.
Aruncăm cu ușurință această sintagmă, fără să ținem seama că, uneori, o atribuim doar din nepotrivirea noastră cu ceilalți, lucru normal. Este prost gust să asculte cineva muzică populară gen operetă, cu soliste fardate și frizate, să se uite doar la emisiunile de sport (Hagi – președinte!), să-i placă Bălașa sau să citească părerile despre fostul (?) regim ale lui Dumitru Popescu? Nu, dacă mintea nu-l duce mai departe. Prostul gust este de partea idolilor, căci admiratorii nu pot și nu înțeleg mai mult. (…)
(apărut în Dilema nr. 82, 5 august 1994)
