Muzicienii viitorului

O simfonie de Beethoven cu pîrîituri, abia auzită la un radio cu tranzistori și care ajungea la urechile mele prin ușa întredeschisă a biroului unui ofițer de serviciu, pe vremea cînd făceam armata, mi s-a părut o adevărată evadare din mizeria și umilința cotidiană la care eram constrînși în acea perioadă comunistă întunecată. Era, desigur, ofițerul care se ocupa de corul unității, de fanfară, că doar el mai asculta așa ceva, iar eu mă nimerisem întîmplător pe lîngă biroul lui, în timp ce îndeplineam niște corvezi. Acele acorduri mi-au readus în minte faptul că, dincolo de „sectoarele“ noastre care trebuiau curățate, de porumbul care trebuia prășit la normă, de comenzile răcnite ale superiorilor la instrucțiile în care ne împingeau în noroi cu masca de gaze pe față și dincolo de nesfîrșitele ore de gardă în frigul miradoarelor de beton, exista și o lume civilizată, luminoasă și pașnică, o lume a dirijorilor în frac, a alămurilor strălucitoare, a viorilor diafane, a rochiilor de seară și a scaunelor cu pluș roșu pentru spectatori educați și cultivați.

De atunci, am asociat mereu muzica clasică cu partea bună a lumii, cu normalitatea. Am observat că la fiecare ediție a Festivalului Enescu se găsesc comentatori care să lege acest eveniment de o „Românie a normalității“, de o anume așezare a societății și de civilizarea ei. Nu sînt, deci, singurul care face astfel de asocieri. Zilele trecute am avut ocazia să descopăr că normalitatea asta pare să se infiltreze tot mai serios în România, chiar dacă și anormalitatea persistă în paralel, avînd în continuare partea ei. Am asistat la Concertul Absolvenților Colegiului Național „George Enescu“. Niște copii care cîntă, mi-am închipuit la început. Concertul era totuși în sala mare a Ateneului Român și am aflat că e deja ceva tradițional, un spectacol care se ține în fiecare an. Era un concert în toată regula, fiind extrem de greu pentru un nespecialist să facă deosebirea între acei tineri de 18 ani și niște artiști consacrați. Nu erau doar niște copii care cîntau. Timp de aproape două ore au fost interpretate zece bucăți muzicale – în general, cîte o parte dintr-un concert de Mozart, Grieg, Brahms, Bach sau Weber, fiecare parte avînd drept solist cîte un absolvent de vîrf. Orchestra colegiului a fost dirijată de Gheorghe Iliuță. Cineva observa că e greu ca vreun liceu din țară să se mai poată lăuda cu organizarea unui eveniment de o asemenea calitate, susținut aproape exclusiv de propriii elevi.

Se mai spune însă și că seria celor care-și încheie studiile anul acesta e una de excepție. Pare-se că Dumnezeu distribuie talentele în serii, le concentrează pe generații, nu le împrăștie. De fapt, în spatele acestor serii stau, cu siguranță, eforturile profesorilor, ale părinților, investiții de toate felurile și, în general, așa cum spuneam, acumularea mai multor ani de normalitate în care oamenii, eliberați întrucîtva de lupta cotidiană pentru supraviețuire, au avut timp și de lucruri mai înalte. Rezultatele se reflectă și în prestația pe scenă a acestor tineri, care s-a dovedit cît se poate de spectaculoasă. În afara instrumentelor larg cunoscute, am asistat și la un concert mai puțin obișnuit de Emmanuel Séjourné, pentru marimbă și orchestră de corzi. Marimba e un instrument folosit mai mult în America Latină, un fel de xilofon, la care Alexandru Silian și-a demonstrat virtuozitatea folosind cîte două bețe de percuție în fiecare mînă. La rîndul său, talentatul Ștefan Vârtejaru a cîntat partea a treia a concertului pentru pian și orchestră nr. 20 de Mozart, iar tot la pian, Andrei Petrache a smuls ropote de aplauze cu partea I a concertului pentru pian și orchestră de Edvard Grieg. Nu pot să nu-i amintesc și pe ceilalți foarte tineri soliști: Alexandru Marin la contrabas, Vlad Vișenescu, Horia Constantinescu și Nil Mladin la pian, Alexandru Semeniuc la vioară, Gabriel Mărtinaș la clarinet, Cătălin Antemie la trombon și cel pe care mulți îl consideră talentul cel mai pregnant al seriei, care, în orice caz, pare cel mai sigur pe forțele sale (poate prea sigur pentru cei doar 18 ani), violonistul Mircea Dumitrescu. Sînt nume de care cu siguranță vom mai auzi, chiar dacă nici unul nu are intenția să-și continue studiile în România. Nu mă pricep și sînt de așteptat cronici propriu-zise ale spectacolului din partea specialiștilor. Eu nu pot relata decît impresii de simplu spectator. Și mai pot spune că sala Ateneului era plină ochi, se stătea și pe scări, așa cum în ultima vreme nu s-a mai întîmplat decît la concertul pianistului Christian Zacharias sau la concursul internațional George Enescu.

Foto: A. Manolescu