Care e cea mai bună literatură?
Băiețică, ia-o matale mai ușurel cu subiectu’ ăsta! Da’ de ce, dom’le? Aici e lume grea care-și dă cu părerea. Vezi că bagi elefantu-n expoziția cu cristaluri. Ba nu, dom’le. Ba da, băiete! Literatura e ceva măreț. Nu doar ca autori, așa. Adică nu doar ca nume de ți încovoaie spatele. Că e suficient doar să pronunți un nume mare și parcă ți-a căzut în cap meteoritu’ ăla din Tunguska. Măi, eu cînd zic măreț, mă gîndesc, poate, mai degrabă, la vastitate. Deci așa, dom’le… Da, dragă. Literatura e un teritoriu enorm. Are categorii, căprării, gubernii, uniuni de state, triburi, rezervații, comune, bisericuțe, oho, e lucru complicat. Deci nu poți să-ntrebi tu, așa, care e cea mai bună literatură. Adică… poți. Da’ ți-o iei peste bot rapid. De ce, dom’le? Mă scoți dintr-ale mele! Pentru că așa ceva nu se-ntreabă! Sau pentru că așa ceva nu-ntreabă oricine! Plus că nu există alb și negru în treaba asta. E cu nuanțe. Vai de mine, da’ ce meclă ai făcut…
Ce meclă, dom’le? De mirat peste poate. De uluit. De „ochii ca la melc“, cum se zice. Așa, dom’le? Fix așa, băiete! Fii atent cum stă treaba. Nu poți să-ntrebi tu, senin, care e cea mai bună literatură. În subiectul ăsta ești într-o lume de ouă și becuri cu sticlă subțire, de-alea vechi, cu filament. Uneori se sparg chiar dacă se-ntîmplă doar să treci prin preajma lor. Dom’le, eu am vrut doar să… Taci! Acum, taci! Ai deschis subiectu’, îți ții flitu’! Dacă vrei explicații. Vreau, dom’le. Păi, urmărește-mă, atunci! Uite… Cineva poate să-nțeleagă din întrebarea ta că încerci să faci o discriminare între culturi, între țări, între literaturi. Dom’le, da’ eu nu asta am… Taaaci! Cum să te bagi în zona asta? E un risc enorm. Plus că e o tîmpenie. Adică tu compari tabăra lu’ Dante cu cea a lu’ Dostoievski? (Vorbesc așa, cu apostrofurile la vedere, pentru un plus de oralitate în oralitate. În sfîrșit… Nu e treaba ta.) Și p-aia a lu’ Shakespeare cu a lu’ Goethe, sau a lu’ Cervantes cu a lu’ Molière? Tabăra, zic. Sau literatura. Nu poți să faci așa ceva. Dom’le, da’ mie nici nu mi-a trecut prin cap să… Tăcere, am zis! Ai scos porumbelu’, acum trebuie să-ți asumi. Băi, literatură înseamnă cam orice! De la memorii și scrisori la romane și povești. Cam tot ce citește un public sau, poate, doar un singur cititor. Teatrul e literatură. În fine… Aici avem o dispută. Ca la poezie, altminteri. Unde mai pui literaturile de specialitate din fiecare meserie?! Afișele de pe stradă sînt literatură. Benzile alea de la televiziuni. Succesiunea numelor de firme și de magazine, ce citim din sms-uri sau pe Facebook, oho, nu mai zic. Mda… Mi s-ar putea spune chiar și mie că m-am turat și intru pe unde nu trebuie.
Plus că tu n-ai instrumentaru’ cu care… Cum să zic? Cu care să… instrumentezi. Uite ce m-am enervat! Că-mi pierd cuvintele, fac tautologii și repetiții… Doamne, apără și păzește! Ce mi-ai făcut, băiete? Tautologia e și ea un soi de repetiție! M-ai tulburat peste măsură cu naivitatea asta. Băi, flăcău! Nu intri, frate, în așa ceva! Stîrnești niște alea greu de oprit dup-aia. Adică, în primul rînd, scriitorii… Înainte era mult mai rău, că erau și criticii. Acu’ nu mai sînt. Nu știu să zic dacă e din cauza sau datorită timpurilor ăstora. Sînt diverși indivizi cu păreri, pe care… cum să zic?!… „breasla îi acceptă“, cumva. Ca-n teatru. Stîrnești actorii, nene. Că ei au mai rămas, săracii de ei. Deci, ideea e: în ce calitate întrebi tu, mă?!
Păi… dom’le, eu n-am vrut să întreb așa. Adică dumneavoastră ați luat-o pe… Pe ce-am luat-o? Ești și obraznic! Uite! Eziți și te bîlbîi! Pentru că nu știi ce vrei să spui. Ești căzut în capcana propriei erori de a amesteca lucrurile. Băi, putzifriciule! Nu-ți dai seama ce abis deschizi tu cu naivitatea asta pretinsă. Că nu pot să nu mă gîndesc și la asta. Că faci pe prostu’. Pretinzi că ești pe dinafară, doar ca să produci o agitație în lumea asta cu un echilibru îngrozitor de fragil. E suficientă o biată suflare. Și toate se pornesc la vale, ca munții ăia de lemne care se surpă imediat ce l-ai scos pe unul de unde nu trebuia. Deci, se intră fin, citești cu discreție, fără să deranjezi și să ai păreri, după care se iese, la fel de fin. Abia ține coșmelia și așa. Scriitorii sînt ființe foarte fragile. Pe bune. Bine… unii sînt niște boi. Da’ nu asta contează. Ce nu ți se așază ție, citind, s-ar putea să te depășească.
Deci, dom’le, dacă tot am ajuns aicea… „Aici“, loază! Așa. Mă scuzați! Deci, dacă tot am ajuns aici, întreb și eu. Dacă nu mă ține lectura aia, înseamnă că sînt prost? Da, dragă! Cel mai probabil, da! Bine… există o șansă mică să dai peste lucruri fără valoare, dar mereu trebuie să ții minte că frumusețea e-n ochiul privitorului. Degeaba-ți place ție literatura aia care curge, te învăluie, schimbă totul în jurul tău, te confiscă într-o altă lume. S-ar putea să fii o victimă a siropurilor ieftine. Deși nu e obligatoriu. Există și scriitori care scriu, pur și simplu, frumos. Pare că e pentru toată lumea. Există și literatura care te bruschează un pic, aia care te pune la muncă, să legi episoade, să aduni piesele la un loc și să faci din ele o lume. După cum e literatura ca un delir, mai vesel sau devastator, ca o poezie, ca o muzică sau ca un fel de mîncare, ca o plimbare, ca un mers eliberator la toaletă, ca un înlocuitor de oameni dragi care s-au dus, ca singurul loc în care mai poți să fugi și să nu închei fuga intrînd, cuminte, pe ușa balamucului. De fapt, se poate orice.
Vaaai, da’ ce bună e vodca asta… E din Islanda. Nu mă-nnebuni! Da. E făcută cu apă din ghețari. Ce a ajuns și lumea asta. Știi ce?! Dă-i în… Doamne, iartă-mă! Poți să zici orice. Oricum, lucrurile rămîn la fel. Deci, dom’le, po’ să zic ceva? Ia să vedem, poți? Deci, literatura bună nu e aia care-mi place mie? Ba da, flăcău. Da’ nu e prea bine să zici asta în public. Se interpretează aiurea.
