Sîngele zeilor

O scenă bizară pe un vas produs în Grecia lui Pericle arată un bărbat care se prăbușește, în vreme ce un tînăr îngenuncheat lîngă el și o minusculă figură înaripată meșteresc ceva la piciorul lui. Începi să treci în revistă mitologia greacă căutînd ceva care se potrivește. Întîmplător, tema piciorului bolnav/rănit/malformat joacă un rol important în biografia multor personaje din legendele antice. Să fie vorba de Ahile și călcîiul lui vulnerabil? Sau de Hefaistos cel cu picioare strîmbe, singurul zeu infirm? Oedip, cel cu „piciorul umflat“? Ulise, recunoscut în Itaca în timp ce doica îi spăla piciorul cu cicatrice? Pe criterii iconografice se pot elimina aceste variante și multe altele, inclusiv aceea, și mai atractivă, a arcașului Filoctet. Din cauza unei mușcături de șarpe la picior, al cărei miros urît a devenit proverbial, Filoctet a fost abandonat în insula Lemnos, de către aheii aflați în drum spre Troia. Pe vasul nostru (pentru amestecat vinul cu apa, adică un krater, găsit lîngă Benevento), apar însă două detalii curioase, greu de asociat cu povestea arcașului – pe glezna omului e desenat un mic, dar precis cerc, iar „îngerașul“ (bărbos, de altfel) împreună cu tînărul aplică în acea zonă un instrument asemănător unei chei.

Alte soluții? Să vedem. Cînd Argonauții au ajuns în Creta, au fost întîmpinați de un om de bronz, Talos, care dădea ocol insulei de trei ori pe zi, azvîrlind stînci înspre oaspeții nepoftiți. (Un strămoș îndepărtat al obiceiului de a oferi coroane de flori lei ca bun-venit în Hawaii.) Uriașul Talos avea o singură venă, de la gît pînă la gleznă, închisă la capăt cu un cui de bronz. E clar că asta arată vasul: Medeea îl face pe Talos neputincios cu vrăjile ei (și apare cu o poțiune magică în fundal), în vreme ce Iason, îngenuncheat, îi scoate cuiul din picior. Mitul spune că astfel tot ichor-ul (sîngele zeilor) s-a scurs din omul de bronz, aducîndu-i moartea. Scena apare pe doar alte două vase grecești. Pe cel mai realizat artistic (un krater din Ruvo – singurul pe care l-am putut ilustra în ediția online) doar în mod generic, adică fără înger și fără cui, doar un uriaș pictat alb, din ochiul căruia curge o lacrimă, și care leșină. Figura înaripată care apare pe vasul de care vorbeam la început a fost interpretată în fel și chip, în special ca Eros, pînă cînd a devenit clar că aici era vorba de mitul lui Talos și ea nu putea fi deci decît Thanatos, personificarea morții. Dar pe mine mă interesează mai puțin această confuzie între Eros și Thanatos (unde am mai auzit asta? Într-o reclamă?) – și mai mult cuiul, vizibil în toată arta antică numai pe vasul din Benevento. Deja un discipol al lui Frazer s-a prins, acum o sută de ani, că o explicație pentru acest curios episod mitic, al omului de bronz cu o singură venă, închisă cu un cui, ar putea fi căutată în metoda turnării bronzurilor, numită a „cerii pierdute“. Nu sînt pentru raționalizarea miturilor, dar nici pentru decontextualizarea lor. Deci merită să ne gîndim. „Ceara pierdută“ e metoda predilectă pentru bronzurile sofisticate, de mari dimensiuni și cu tridimensionalitate bogată (să zicem, cu braț întins și degete răsfirate, iar nu cu palma lipită la vipușcă). Acolo e nevoie și de suprafețe foarte lise (trunchi, membre), și de un nivel de detaliu excepțional; dacă vrei o barbă cîrlionțată de bronz, n ai altă variantă. De asemenea, ceara pierdută îți permite să torni statui goale pe dinăuntru, nu masive; or, o cantitate de metal foarte mare e exclusă: ar fi foarte scump, ar atîrna greu, și e complicat cu cuptoarele (e drept că piese goale pe dinăuntru se pot turna la o adică și în tipar bivalv). Dezavantajul e că forma, spre deosebire de un tipar bivalv pentru piese simple, nu poate fi refolosită pentru altă turnare. În orice caz, ideea e că pe un miez de argilă care aproximează statuia finală se adaugă un strat de ceară în care se incizează cu ușurință și, presupun, fluierînd, fiecare detaliu și care este apoi acoperit cu straturi succesive de argilă (la început extrem de fină – o barbotină, în care unii pun și cenușă – și apoi se împachetează mai consistent). Se străpunge cu niște tije metalice care fac ca miezul și învelișul să nu se miște unul în raport cu celălalt și se dă la cuptor după ce s-a pus berea la rece. Argila devine teracotă iar ceara se topește, lăsînd deci în interior un mic spațiu gol între două straturi solide, în care se va turna bronzul topit. Dacă ar trebui să ilustrezi grafic, rapid și simplificat procesul, probabil cam așa ar arăta: scoți omul de teracotă inform din cuptor, îi dai o gaură într-un călcîi sau în gleznă – poate scoțînd una din tijele metalice – și de acolo se scurge un șuvoi de ceară topită („pierdută“). Prestigiul statuariei de bronz, aproape miraculoasă în luxosul ei naturalism, poate să fi ajutat asemenea motive narative să pătrundă în imaginarul colectiv. Ca explicație alternativă, care nu exclude alte mecanisme mitopoetice, cred că ipoteza asta tehnicistă nu reduce mitul, ci îl îmbogățește. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons