„Rochii care flatează...“

Apare tot mai des în ultima vreme o formulare neobişnuită pentru limba română: verbul a flata, un mai vechi împrumut din franceză, este folosit cu sensul „a avantaja“: „Rochii elegante scurte care flatează orice siluetă“ (missgrey.ro); „designerii (…) au creat modele de costume de baie din două piese menite să flateze orice tip de forme“ (stil.acasa.ro); „Inelele de dimensiuni mici, cu siluete delicate, flatează cel mai bine mîinile micuţe şi fine“ (alistmagazine.ro); „Rochia mini îţi oferă senzualitate, eleganţă şi un stil care flatează“ (intrends.ro) etc.

Verbul a flata a intrat în română cu un sens destul de restrîns: în DEX este explicat prin sinonimul vechi a măguli, la rîndul său definit ca „a satisface amorul-propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși“. Unele dintre sinonime sînt diferenţiate doar de conotaţiile lor: a linguşi este clar marcat negativ, în vreme ce a măguli şi a flata sînt neutre, primul – termen vechi şi popular – fiind pur şi simplu dublat de cel de-al doilea, un împrumut cult modern. Vechile dicţionare considerau a flata un „barbarism“ (Scriban, 1939) sau chiar decideau să nu îl înregistreze: cuvîntul e absent din Dicţionarul limbii române, Litera F (1934). Micul dicţionar academic consemnează o primă atestare foarte tîrzie a verbului, deşi el era deja folosit de personajele lui Caragiale, de pildă de muşteriul din schiţa C.F.R. (1899), lăudîndu-se cu vîrsta nevestei, tînăra Miţa: „Vezi? … și mai zici că-n poză te flatează… N-a-mplinit nici douășunu“. În presa ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea cuvîntul apărea deja destul de des: „Sîntem obicinuiţi a nu face ocoliri: acestea flatează, dar sunt departe de amiciţia verităţii“ (România liberă, 10 mai 1879); „crezînd poate că ne flatează…“ (Epoca, 21 aprilie 1887); „tot ce flatează instinctele sale“ (Lupta, 24 august 1889) etc.

În franceză, verbul flatter (de origine germanică) intră în diferite construcţii şi are multe sensuri: „a mîngîia uşor cu mîna“, „a produce o senzaţie agreabilă“, „a încuraja“, „a lăuda excesiv şi/sau în mod fals“, „a avantaja, a înfrumuseţa“ etc. (Trésor de la langue française informatisé). Şi în engleză, verbul flatter, un împrumut din vechea franceză, are printre sensurile sale atît „a lăuda pe cineva, adesea într-un mod nesincer, pentru a-l face să se simtă atractiv sau important“, cît şi „a face ca cineva să arate mai atractiv decît de obicei“ (sens pentru care citatele din Cambridge Dictionary – versiunea online – se referă la coafură şi la fustele scurte).

Noua utilizare din română se poate explica şi prin franceză, şi prin engleză; e totuşi de presupus că o influenţă mai mare a jucat-o aceasta din urmă. În ultimii douăzeci de ani, în vocabularul modei, influenţa engleză a înlocuit-o pe cea franceză cu o rapiditate uimitoare. Termenii intraţi în română începînd din secolul al XIX-lea au început să iasă din uz, fiind substituiţi de cei preluaţi din engleză, prin intermediul revistelor şi a emisiunilor – care sînt, desigur, de modă, dar mai ales de fashion. Foarte frecvent se modifică şi sensurile unor împrumuturi mai vechi (denumiri specifice ale pieselor de îmbrăcăminte, ale culorilor, ale cosmeticelor etc.), prin imitarea celor din engleză.

Judecînd doar comparativ, nu ar părea atît de absurd ca un verb să-şi lărgească sfera de semnificaţii şi de aplicaţie, preluînd prin intermediul altor limbi sensuri pe care nu le-a reţinut în momentul iniţial al împrumutului. Numai că în română multe neologisme au intrat cu sensuri restrînse, mai exacte, tocmai pentru a se deosebi de cuvintele vechi, devenite ambigue prin exces polisemantic. Specializarea care a făcut ca două franţuzisme ca a flata şi a avantaja să-şi împartă domeniul semantic şi să aibă reguli şi contexte proprii de folosire riscă acum să fie anulată, din neglijenţa traducerii grăbite. Lexicul nu este supus unor reguli fixe, dar nici nu merită să fie lăsat în seama unor modificări haotice, prin imitaţii care ignoră sensurile deja stabilizate. Deocamdată, rochiile care flatează par rodul unei personificări, riscînd să evoce stilul fabulelor. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).