François Fillon, Tartuffe life

În mai mult de patruzeci de ani, în această țară pe care am ales o, Franța, pentru prima oară am resimțit senzaţia „insuportabilă a ru-și-nii“ în timpul acestor alegeri recente. Și cauza sînt nu doar „afacerile“ lui Fran-çois Fillon, ci și îndeosebi ce revelau ele, ce puneau în lumină ca mizerie a unui om politic de referință. Într-o democrație tradițională, într-o țară căreia nu i-am fost destinat, ci pentru care am optat, m a indignat atîta mizerie, o asemenea aptitudine de disimulare, o astfel de pervertire a unei funcții publice reprezentative. „Greața“ sartriană mi s-a impus indefectibil. Acum doar am înțeles ce înseamnă „la nausée“ – nu ura, nu suferința, ci greața!

François Fillon s-a plasat în mod programatic sub semnul virtuții, diferențiin-du se de predecesorul său Nicolas Sarkozy, implicat în procese, afaceri dubioase, scandaluri suspecte. Cu el, Fillon, vechile derive erau excluse și, afirma el peremptoriu, „nu poate candida la președinție cineva care e mis en examen“. Aluzie asasină la Sarkozy, care se afla în această situație și cu care intra în competiția alegerilor primare. „Ne putem imagina un De Gaulle mis en examen?“, întreba el retoric pentru a afirma explicit voința de a restabili demnitatea prezidențială. Sarkozy era evident exclus, odată admise asemenea exigențe de morală civică.

Fillon va cîștiga, spre surprinderea generală, prima etapă și va deveni candidat al Republicanilor, căci francezii, în ciuda reacției de respingere, îi copiază pe americani cum eu de mult o știam și cum Régis Debray o confirmă într-o carte recent apărută. Dar campania va fi atinsă în zbor de o rachetă informatică: soția sa Pénélope a fost remunerată ca asistentă parlamentară a lui Fillon pentru o sumă de aproape un milion de euro, fără a fi exersat niciodată la Adunarea Națională, unde nu avea nici badge de intrare, nici calculator și nici nimeni nu a văzut-o. O va declara ea însăși într-un interviu scos din arhive: „Nu m-am amestecat niciodată în politica lui François!“ Discretă, dar convenabil plătită. Vom afla apoi că și copiii, studenți pe vremea aceea, au beneficiat de dispendii parlamentare. Informațiile produse de celebrul ziar Le Canard enchaîné defilau fără întrerupere săptămînă după săptămînă: multiple conturi în bancă, neplata impozitului pe veniturile personale... Apoi a intervenit scandalul publicațiilor lui Pénélope în Revue des Deux mondes, revistă istorică, suspectă de colaborare în timpul Ocupației germane, dar și azi respectată ca un vestigiu patrimonial. Ea îi aparţine unui bancher cultivat, Marce Ladreit de Lacharrière, intim al lui François Fillon care o „bugetizează“ pe sărmana Pénélope cu un salariu de 5000 de euro lunar, fără ca ea să publice, sub pseudonim – e chiar ea? – decît trei note de lectură reduse fiecare la cîteva rînduri. În schimb, generosul patron va primi o recompensă la propunerea lui François Fillon, care a acordat amicului filantrop al familiei Legiunea de onoare la rangul de Mare Cavaler. Aceasta m-a indignat personal cu atît mai mult cu cît francezii au rămas indiferenți la degradarea simbolică a celei mai importante decorații. O medalie pentru o simbrie! Schimb de o exasperantă mediocritate! Au intervenit apoi cele două costume de marcă valorînd 13.000 de euro, oferite de un suspect om de afaceri care se declara ca fiind mai degrabă amic cu Sarkozy, adevărat „escroc“, spre deosebire de Fillon, care nu se asuma cu o egală franchețe! Dezonoarea Franței se difuza la nivelul Europei, al lumii.

Campania a fost poluată de „afaceri“, dar pînă la urmă ea a fost și neutralizată pe plan politic datorită lui Fillon, căruia, în mod absurd, Republicanii nu i-au retras învestitura electorală. În ciuda revelațiilor care au determinat un val de demisii – printre care și cea a lui Edouard Philippe, rămas ferm și devenit azi prim-ministru – demisii oportuniste căci au fost recuzate de semnatarii lor cînd Fillon nu s-a dezis și a decis a nu se retrage și nici a-i deschide drumul unui centrist de dreapta ca Alain Juppé. El va organiza ca reacție strategică o manifestare monstru ce a reunit pătura catolică cea mai reacționară a Franței. Aceasta nu va evita totuși „lovitura de grație“ juridică – la mise en examen. Dar, în ciuda declarațiilor inițiale, el se încăpățînează și nu demisionează. Va adopta chiar o absurdă strategie de apărare afirmînd că e victima unui complot – Sarkozy, Hollande, presă, justiție –, dar e incapabil să contrazică informațiile acuzațiilor. Nu cine le-a denunțat conta, ci veridicitatea lor indiscutabilă.

Mereu îmi spuneam ceea ce prieteni de altundeva îmi confirmau: „Oriunde în altă parte din lume un asemenea candidat ar fi fost exclus!“ Doar în Franța nu! Campania a continuat, e drept întreruptă de intervenții publice trecute sub tăcere de televiziune, încît „afacerile“ păreau să-și diminueze progresiv impactul. Și pînă la urmă chiar această eroziune lentă exacerbează impresia de murdărie „ascunsă sub covor“, conform unei expresii franceze. Totul mă dezgustă. Pînă la urma Fillon a pierdut și a dispărut!

O ființă în viață seduce și prin incertitudinea care îi e proprie și pe care vorbele, comentariile, epitetele caută să o seziseze și interpreteze. Aceasta produce uneori descifrarea unei identități devenite astfel lizibilă. Cînd ea însă apare ca fiind prea explicită, se operează, pentru a o defini, asimilarea cu un personaj de teatru cunoscut și repertoriat. Incertitudinea dispare, și astfel rolul „etern“ intervine ca o etichetă ce suprimă secretul incert. În timpul campaniei, Fillon își făcea cruce, cum îl surprindeau televiziunile, pentru a-și afilia cercurile catolice, se afirma credincios și adept al eticii sacre, dar, totodată, noi îi aflam săptămînal turpitudinile, venalitatea și disimulările. El mi-a/ne-a apărut atunci ca variantă actuală a lui Tartuffe. El îi adopta comportamentul denunțat de Molière. Aceeași mizerie și același apetit „pămîntesc“, de putere și avere!! Fillon a jucat un „personaj“ detestat pe scena lumii. Tartuffe life! 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Parisul personal. Familia din Rivoli 18, Editura Nemira, 2016.

Foto: wikimedia commons