Tema săptămînii

Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.

E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.

Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.

Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.

Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Sărăcia e unul dintre marile motive de interogație naiv-sublim-legitimă, din categoria: „De ce există răul, nedreptatea și alte neajunsuri pe lume?”.

Nu sistemul educațional este problema noastră. Ci părinții. Adică noi.

Acest angajament pentru sărăcia evanghelică a fost urmat de mii de adepți care au urmat stilul de viață ascetic al lui Francisc, mereu pe drumuri, predicînd prin sate și orașe, solicitînd compasiune pentru săraci.

O tăcere este plină dacă este într-un context adecvat. Și proștii tac și tăcerea în sine nu îi face filosofi.

Preotul copilăriei mele era un gurmand și țîrcovnicul său era un alcoolic.

Marile drame prin care ne trece destinul, fie el personal sau colectiv, nu pot fi înțelese și nici respectate dacă uităm că tragedia merge de braț cu comedia prin lumea oamenilor.

În ţările cu colectivism puternic şi concentrare a puterii, cum este țara noastră, umorul bine reprezentat este cel legat de autoironie.

Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate).

După spectacole, pe scena frumosului Teatru „Regina Maria“ din Oradea au urcat dnii George Banu și Marcel Iureș pentru a discuta despre umorul celor doi clasici.

„Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”.

Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.

Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.

Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.

Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.

Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.

În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.

URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.

„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”

Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.

Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.

În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.

Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.

Așa cum, în plină fervoare creștină, occidentalii au fost capabili de masacre, în plin ev evoluționist au demonstrat că sînt în stare de regresiuni la fel de ample.

Regresul din educație se reflectă în succesul unor agresivi analfabeți funcțional, deveniți influencer-i pentru generațiile de mîine.