Caragiale cel lucid, Creangă cel afectuos

Publicat în Dilema Veche nr. 946 din 26 mai – 1 iunie 2022
image

Pentru a exemplifica și explora două tipuri de umor românesc în cadrul temei „Comedia lumii“, Conferințele Dilema veche au prezentat publicului orădean, în două seri consecutive, două spectacole de teatru din repertoriul Teatrului ACT: pe 5 mai, Rosto, după I.L. Caragiale (adaptarea și regia Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș, Dan Rădulescu și Ionuț Toader) și, pe 6 mai, Moș Nichifor, după Ion Creangă (adaptarea și regia Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș și Ruxandra Maniu). După spectacole, pe scena frumosului Teatru „Regina Maria“ din Oradea au urcat dnii George Banu și Marcel Iureș pentru a discuta despre umorul celor doi clasici. Discuția a fost moderată de Sever Voinescu.

Vă prezentăm un extras al acestor discuții, cu mențiunea că multe din întrebările moderatorului au venit din public.

5 mai

S.V.: Adriana Babeți a evocat ieri un text al lui Milan Kundera spunînd că există un rîs angelic, care apropie oamenii, îi unește, un rîs cald și iubitor, precum cel al unor adolescenți îndrăgostiți plimbîndu-se de mînă pe un cîmp de flori la apusul soarelui, dar și un rîs diabolic, un rîs care separă, care sparge armonii, vituperant. De rîsul acesta al diavolilor avem mare nevoie, pentru că nu toate armoniile sînt ceea ce par – așadar, rîsul diabolic, distructiv, al lucidității. Așa e rîsul lui Caragiale, domnule George Banu, nu-i așa?

G.B.: Rîsul caragialian mi se pare c-ar fi un rîs de luciditate, dar și un rîs care descoperă şi joacă foarte mult pe stereotipuri. Rîsul lui Caragiale este un rîs evident şi constant de superioritate al spectatorului faţă de ce se întîmplă pe scenă. În Caragiale, nu vezi pe scenă decît persoane care sînt prizoniere ale locurilor comune, ale stereotipurilor. Geniul lui Caragiale își găsește un ecou în geniul lui Ionesco. Ca să prelungesc observația lui Kundera, aș spune că între rîsul îngerilor şi rîsul demonilor există rîsul absurd, rîsul în care noi ne bucurăm de prostia celor de pe scenă. Noi, din sală, ne simțim superiori și rîdem de cei de pe scenă, dar nu este vorba despre o superioritate morală, ci despre un fel superioritate a vieții reale, căci noi știm că trăim viața, în vreme ce personajele de pe scenă trăiesc captive într-un mecanism al repetiţiilor. Una dintre cele mai cunoscute definiții ale rîsului, formulată de Bergson, spune că rîsul provine din mecanica aplicată vieţii. Deci ce înseamnă mecanica aplicată vieții? Înseamnă că, în timp ce viața noastră, a spectatorilor, trece mai repede sau mai încet, viaţa personajelor stagnează. De pildă, acest lucru se simte extraordinar de bine la Ionesco, pentru că el a fost, în opinia mea, cel mai bun şi cel mai inspirat cititor al lui Caragiale.

În acelaşi timp, acest comic absurd nu este străin vieții și tocmai păstrarea acestei legături cu viața este, la Caragiale, remarcabilă. În timp ce vedeam spectacolul (Roston.r.), mi-am amintit că acum mulţi ani am avut ocazia să vizitez satul unde s-a născut și a copilărit Cioran și să văd catalogul cu notele lui de la școală. Toți auziserăm poveștile spuse de Cioran despre copilăria lui, că a fost un neastîmpărat, că juca fotbal cu tigvele prin cimitir, că fugea pe Coasta Boacii etc. Ei bine, avea numai 10 la purtare. Și l-am întrebat apoi pe Cioran cum de avea 10 la purtare dacă fusese un elev rebel. Și mi-a spus: „Pentru că taică-meu era preot în sat, am avut pile la școală...“. Caragiale are mereu această priză la viață și el ne spune, de fapt, că ceea ce ne ameninţă pe toţi este tocmai faptul de a vorbi fără viaţă, de a vorbi fără fluiditate, de a fi prizonieri în stereotipuri de limbaj.

Caragiale este, într-adevăr, un geniu pentru că a practicat excelent și comicul politic, cel din Scrisoarea pierdută, și comicul ludic, cel din D’ale carnavalului, dar mai ales pentru că el practică un comic care se află la frontiera dintre vechea epocă a comicului de situaţie şi comicul modern al absurdului. Însă prin acest absurd compact se văd bine fisuri prin care pătrund sentimentele omenești. N-aş spune deci că avem un comic demoniac la Caragiale, ci un comic al lucidităţii cu tente afective. Cine nu-l iubeşte pe Pristanda, de pildă? Pristanda este, într-un fel, soldatul Švejk, într-un fel o variantă a omului care încearcă să se descurce în situații grele, el este, dramaturgic vorbind, un precursor al lui Charlot. Aș spune chiar că opera comică a lui Caragiale e o sinteză a diferitelor tipuri de comic pe care le-am cunoscut abia după apariţia lui Caragiale.

S.V.: În acest spectacol s-a văzut bine și o anume cruzime a comicului caragialian. Sigur, Caragiale practică un comic al lucidității, dar de ce trebuie să fie crud? Nu putem fi lucizi fără să fim cruzi?

M.I.: Ca să fii bun trebuie să poți fi într-o anumită măsură chiar și crud. Asta e o lecţie a lumii, cred. Caragiale îşi iubeşte poporul, fiind adesea crud cu el. Din păcate, ce facem noi cu ce a făcut Caragiale din noi nu e deloc în regulă. În ultima sută de ani, poate pentru că el a fost crud cu noi, noi îl caricaturizăm pe el. Or, Dabija s-a ferit exact de această obișnuință a noastră în acest spectacol – aici personajele lui nu sînt niște caricaturi de care rîdem. Încă în vremea lui, vremea în care românii descopereau cu stupoare progresul, cum ar fi trenul, Caragiale a fost aproape linșat pentru că le-a arătat, crud și lucid, cum sînt ei. Acum, însă, Caragiale este pentru români un motiv de mîndrie pentru că opera lui este validă oriunde în lumea asta, de la Washington la București și de la Stockholm la Sydney.

S.V.: Am auzit regizori importanți ai teatrului românesc spunînd – e drept, mai mult în discuții private – despre Caragiale că este mai degrabă o piatră de moară de gîtul teatrului românesc. Prin această reputaţie de a fi de nedepăşit, nu doar în comedie, ci în dramaturgie în general, dar și pentru că te obligă la un anume și un singur gen de exprimare scenică, Caragiale ar fi limitat cumva dezvoltarea istorică a teatrului nostru în ultima sută de ani. Ce credeţi?

M.I.: Nu cred! Orice doctorie care ar trebui să-ţi facă bine are ceva amar, ceva astringent, ceva care dislocă din tine ceva. Eu nu spun că nu e greu cu Caragiale. Dar mă uit la alții și văd, de pildă, cît de liniștiți și împăcați trăiesc francezii cu Molière, care și el a fost crud cu ei – e drept, o cruzime de alt nivel și cu alt vocabular. Să nu uităm că, mergînd prin berării, prin mahalale, citind ziare, Caragiale a îmbogățit extraordinar expresivitatea limbii noastre literare. Molière avea deja limba franceză frumos dezvoltată la dispoziția lui.

G.B.: În Franţa avem acum un veritabil cult al personalităţii Molière, căci anul acesta se împlinesc 400 de ani de la naşterea lui. Molière e în toate, de dimineaţa pînă seara Molière. Însă deosebirea, care mi se pare foarte adevărată, este că Molière aparţine unei societăţi mult mai stabile, pe cînd în Caragiale vedem amestecul de modernitate şi de mahala, avem o lume impură. La Molière e o lume a valorilor așezate cu care el dialoghează comic și critic, o lume a mizantropului, a avarului. La Caragiale se simte tranziţia – o tranziție care poate se simte și acum în societatea românească –, pe care el o sesizează extraordinar de bine tocmai pentru că lucrurile nu sînt clare, sînt în mișcare, nefixate. Totul este comic la Caragiale pentru că oamenii sînt extraordinar de variaţi, de complecşi şi de umani. Un prieten al meu spunea că teatrul e biodegradabil pentru că spectacolele dispar odată cu cel care le-a văzut. Dar, cît trăiesc, îmi amintesc și spectacolele nu mor. Am văzut acum mai mulți ani O noapte furtunoasă, în care Marcel Iureş îl juca pe Chiriac şi Oana Pellea pe Veta, unde comicul provenea din faptul că, în ciuda situaţiei comice, ei jucau dramatic pasiunea celor două personaje. Deci Caragiale nu te obligă la un singur fel de exprimare, la un unic tip de lectură – nu cred că ar fi Caragiale o piatră de moară. Dar e adevărat și interesant că opera lui Caragiale pune întrebări extrem de dificile.

S.V.: Este aproape un clişeu să spui despre Caragiale că e actual. Dar nu cumva această actualitate este o confirmare a eşecului unui proiect de modernizare naţională? Nu aveţi impresia, domnule Marcel Iureş, că spectacolul acesta splendid pe care l-aţi jucat e de fapt despre un eşec și că, dincolo de comicul lui, la sfîrşit trebuie să fim mai degrabă trişti, deprimaţi?

M.I.: Nu, pentru că în acest spectacol e altă viaţă, la o distanţă de o sută de ani de noi, și poate e mai bine. N-avem de ce să fim triști. Caragiale este un instrument din păcate neapreciat, pentru că preferăm să-i dăm nume şi să vedem la ce foloseşte. Noi instrumentalizăm şi sentimentele, şi conceptele pînă devin obiecte. Aşa mor marile idei, aşa au murit marile curente culturale – au devenit instrumente cu care poţi să spargi nuci, poţi să-i dai unuia în cap sau poţi să scrii o mie de volume care sînt, de fapt, cenuşa unor idei. Dar Caragiale cred că iubeşte subiectele despre care a scris. El a iubit cu chin ce a scris. Dacă aveţi curiozitatea să vă uitați în corespondenţa lui veți găsi dialoguri cu cîțiva corespondenți prin care vedeți cît de onest a fost Caragiale. El nu s-a gîndit la caricaturizare, chiar dacă ne dă categorii aproape pure, cum e Pristanda, care reprezintă un tip de subautoritate, care e nevoit să joace rolul ăsta de autoritate sub o autoritate complet compromisă, pe care el o simte şi cu care consimte să trăiască, sau Cetăţeanul turmentat, care e ca un fel de cor în tragedia antică. E multă ştiinţă şi multă putere în ce a scris Caragiale.

S.V.: Domnule Banu, simţiți un eşec în Caragiale? Simţiți că e vorba despre un fel de blestem de a nu reuşi cu această ţară?

G.B.: Da, dar noi, în sală, sîntem mai inteligenţi decît personajele.

S.V.: Şi asta ce poate salva?

G.B.: Faptul că ne simţim bine în sală.

S.V.: Măcar atît. Întreabă cineva: îl tot invocăm pe Caragiale atît de des şi totuşi atît de puţin sîntem dispuşi să îndreptăm, inclusiv în domeniul educaţiei. Cu alte cuvinte, vedem Caragiale, rîdem, simţim acolo critica şi continuăm să fim aşa. Atunci, la ce folos?

M.I.: Lumea se luptă de mult cu ideea că educaţia asigură propăşirea prin spirit, prin cultură și a ajuns astăzi într-o mare confuzie: confundă civilizaţia sau progresul cu cultura. Or, sigur că există multe intersecții în cultură şi educaţie, dar ele nu merg împreună şi n-au mers niciodată. Dacă vreți, e ca diferenţa dintre justiţie şi dreptate. N-ajungem niciodată să ţinem în aceeași mînă firele astea două. Îmi amintesc de o interesantă descoperire a unor arheologi în Egipt. Pe o tăbliţă de acum șase mii de ani cineva a găsit o scriere a unui preot, care spunea aşa: „Lumea se duce dracului, decade, o să moară; copiii nu mai ascultă de părinţi“. E atît de contemporan! Șase mii de ani.

S.V.: George Banu, simţiți ipocrizia? Faptul că înţelegem bine ce a criticat Caragiale, spunem „are dreptate Caragiale“ şi, după ce s-a încheiat spectacolul de teatru, ne întoarcem acasă şi facem la fel. Pînă la urmă, are teatrul rostul de a îndrepta moravurile? Andrei Şerban spunea odată că n-a crezut niciodată şi nu crede că teatrul poate educa sau poate îmbunătăţi omul.

G.B.: Eu cred că teatrul produce, în momentele foarte rare şi chiar în momentul de astă-seară, un sentiment de libertate. Am trăit asta. Am trăit un moment în care am uitat ce se întîmplă afară, dar totodată sînt inteligent. Nu sînt sensibil, sînt inteligent. Pe scenă e o sublume prizonieră a stereotipurilor, dar am trăit un moment care m-a uşurat. Dacă eu sînt incapabil să-mi amintesc de acest moment de destindere, de dumirire, cum spunea el, înseamnă că e bine. Dacă eu am ieşit pe uşă şi l-am uitat, e o problemă a mea personală şi nu a teatrului.

S.V.: Credeţi că spectatorul care rîde de ceea ce vede pe scenă, cînd ajunge acasă plînge în intimitate pentru că s-a identificat cu ce e acolo? Ca actor, aveți aşteptări în legătură cu comportamentul publicului după ce pleacă din sala de teatru?

M.I.: Nu, eu n-am asemenea aşteptări şi, oricum, e o problemă de natură etică, personală. Caragiale nu e moralist, el doar arată, spune „Uite!“. Ca Shakespeare, într-o altă dimensiune. După părerea mea, Caragiale este la fel de profund ca Shakespeare, dar îi lipseşte partea lirică ce poate fi, desigur, uşor amestecată într-o eprubetă cu acid. Caragiale nu e un moralist. Molière e mult mai moralist. Caragiale este extrem de sincer. În unele momente, cînd reușește să-și înghită suferința, e chiar tandru.

G.B.: Aș vrea să reluăm întrebarea, pentru că mi se pare foarte importantă: ce facem cu experienţa scenei cînd am ieşit din sală? Dar în ce constă, de fapt, experienţa scenei pentru spectator? Una dintre aceste experiențe este că scena ne permite să identificăm anumite tipuri pe care singuri nu le-am fi identificat în viață. Eu, ieşind de la un spectacol cu Mizantropul lui Molière, vedeam pe cineva care plîngea tot timpul ca mizantropul şi mă amuzam cu un prieten şi spuneam: „Uite-l pe ăsta cum îl imită pe Molière“. Comicul ne dă instrumente pentru a identifica personajele din jurul nostru, pentru a descoperi tipul Rică Venturiano sau tipul Caţavencu pe care altfel nu-i știam. Ei sînt un fel de alfabet pe care teatrul ni l-a propus şi de care ne servim, bineînțeles, în funcţie de inteligenţa noastră, de cinismul nostru, de experienţa noastră.

S.V.: Dar nu cumva citarea excesivă a acestor tipuri umane caragialiene și faptul că în mentalitatea colectivă a românilor ele sînt atît de pregnante încît îţi vin mereu pe limbă să le invoci împiedică o abordare proaspătă în spectacole a dramaturgiei lui?

M.I.: Nu cred. Ca orice actor, eu depind foarte tare de regizor. Faptul că Dabija e primul care nu îl caricaturizează deloc pe Caragiale poate să fie o treaptă spre un nivel superior și nou în atitudinea noastră faţă de el. Și nici nu trebuie să-l facem pe Caragiale un profesor de morală, ceea ce, de altfel, este absolut inutil pentru că nu e treaba teatrului să facă morală. Etica teatrului ca fenomen se opreşte acolo, la rampă, e treaba dumneavoastră ce credeţi şi cu ce plecaţi de la teatru. Trăind în exces, într-un exces de bunuri, într-un lux care tinde să ne cotropească și mă refer nu numai la consumism, ci la felul în care ne aşezăm faţă de trecerea apei curgătoare a vieţii, noi avem nevoie mereu de un stimul şi mai puternic. Mă tem că nu e atît de puternic Caragiale. Noi trăim cu el cum trăim cu o doctorie, avem nevoie de o doctorie şi mai puternică.

G.B.: Întrebarea m-a tuşat şi tot timpul m-am gîndit la acest lucru, pentru că într-adevăr există o anumită complezenţă cu spiritul lui Caragiale. E extraordinar să-l înţelegi pe Caragiale, dar este foarte periculos să te identifici tot timpul cu Caragiale. La noi, Caragiale este peste tot. Dar de ce nu este Brâncuşi, care e opusul lui Caragiale? Brâncuşi este într-un fel imaginea identităţii României dinainte de Caragiale, a lumii rurale, a lumii originare. Deci de ce l-am constituit pe Caragiale în simbolul unei identităţi naţionale cu care ne complacem? E o anumită satisfacţie de a fi „caragialeşti“, dar cred că trebuie să luptăm contra acestui microb. Pentru că el l-a descoperit, dar tot el ne-a infectat. Brâncuşi, care nu-l pomeneşte niciodată pe Caragiale, ilustrează într-un fel versiunea să-i zicem „mioritică“ a spiritului național, iar Caragiale ilustrează versiunea sa derizorie și cred că aceste două versiuni se află în luptă în noi. Cred că trebuie să-l admirăm pe Caragiale, dar să nu-l idolatrizăm.

image

6 mai

S.V.: Aseară am văzut un spectacol Caragiale și am rîs la un tip de umor sarcastic, dur, lucid. În discuţia de ieri, cuvîntul care a prevalat a fost „luciditate“. Astăzi am rîs la umorul lui Ion Creangă. Cu totul altceva, nu?

G.B.: Într-adevăr. Dacă umorul lui Caragiale este bazat pe ideea că noi, cei din sală, sîntem superiori celor de pe scenă pentru că sîntem mai inteligenţi, vedem limitele personajelor, le vedem mediocritatea sau chiar prostia, umorul lui Ion Creangă se bazează pe o afectivitate împărtășită. Noi nu sîntem superiori celor din povestea de pe scenă, ci sîntem implicaţi progresiv în această poveste. Ceea ce cred eu că e propriu acestui tip de umor este tocmai faptul că el produce mai puţin surîsul decît rîsul, cu precizarea imediată că surîsul nu e o formă degradată a rîsului, ci este o versiune minoră a rîsului. În cazul acestui spectacol, surîsul este o formă a comunităţii noastre cu scena pe care o vedem. Ce e foarte frumos în acest spectacol este cum se ţese ca o tapiserie raportul comic între Nichifor şi Malca, fără ca nici unul să fie ridicol. Asta înlesnește  o anumită complicitate între noi şi ei amîndoi.

Ceea ce m-a uimit astă-seară este faptul că am auzit mult mai puţin rîs decît ieri seară, însă, poate că nu v-aţi dat seama, succesul a fost mai mare. Reacţia publicului a fost mult mai călduroasă în seara asta decît ieri, ceea ce ne consolează. Nu mai sîntem în situaţia să judecăm mizeriile lumii politice, ci sîntem în situația de a ne bucura mai degrabă de această complicitate afectivă cu două personaje care se prind într-un joc semierotic, şi de aceea cred că surîsul este o formă a reacţiilor solitare. Rîdem împreună, dar surîdem singuri. La sfîrşit, însă, ne regăsim toţi şi într-un fel mulţumim scenei că ne-am putut bucura, am putut găsi un moment de linişte, de împăciuire, în care nu sînt nici vinovaţi, nici nevinovaţi, ci sîntem cu toţii într-o situaţie umană, într-o situaţie împărtăşită.

Pe de altă parte, ce e foarte frumos la Creangă este faptul că auzim o altă limbă – o limbă care nu e o limbă în formol, ci e o limbă a memoriei noastre. Emoţia limbii lui Creangă provine dintr‑un fel de memorie fericită a Moldovei. Marcel Iureș spunea că limba lui Shakespeare sună pentru englezii de azi cum ar suna pentru noi limba lui Dosoftei, dar limba lui Creangă e o limbă apropiată de noi, chiar dacă e îndepărtată istoric, și plină de o afectivitate extremă. În timp ce limba lui Caragiale este o limbă schilodită, este o limbă plină de stereotipuri, a unei naţii care vrea să se occidentalizeze brutal, la Creangă nu există nici un stereotip, căci el produce un umor de o mare tandrețe. Creangă era o natură tandră – gîndiți-vă la tipul lui de iubire prietenească pentru Eminescu, tandră, dar plină de umor. Într-un cuvînt, aş spune că ne simţim bine cu Creangă, dar ne simţim lucizi cu Caragiale.

S.V.: Acum, în ambele situaţii, şi aseară, şi astăzi, am avut de-a face cu dramatizări. Cu alte cuvinte, cu texte în proză pe care Alexandru Dabija le-a dramatizat şi le-a adus pe scenă. Caragiale este, desigur, și – sau mai ales – dramaturg, dar Creangă e un povestitor pur şi simplu. Vi se pare că această dramatizare aduce ceva în plus unui autor precum Creangă sau, dimpotrivă, cumva îi ştirbeşte ceva din complexitate sau poate din farmec?

G.B.: Eu cred că aduce altceva. Demult, bunicul meu mi-a dat să citesc Moş Nichifor și pot spune că am o anumită istorie legată de această povestire, inclusiv de modul în care mi-o amintesc. Dar istoria mea nu corespunde istoriei celor care au făcut acest spectacol. Or, ceea ce e frumos este că punerea în scenă a unei poveşti scrise literar și adaptate de cineva care are simţul limbii, precum Alexandru Dabija, produce ceva ce aș numi „un mugur al teatrului“. Pentru că ce am văzut aici nu este teatru în sensul obişnuit al cuvîntului, ci un fel de – iertaţi-mi metaforele poate prea lirice – ghiocel de teatru, care se deschide sub ochii noştri. Și este o plăcere să auzi şi să vezi oameni care reiau vorbe de altădată, cu precizarea că Alexandru Dabija şi Marcel Iureș au o tandreţe şi o grijă absolută faţă de textul lui Creangă. Există astăzi tendința, uneori dezagreabilă, de adaptare a textelor la actualitate, de a introduce violențe de limbaj sau injecţii de vulgaritate cotidiană în textul mai vechi pentru a-l apropia de actualitate. Ceea ce a fost frumos în acest spectacol era tocmai că ascultam un basm tandru și ludic, dar care era într-un fel încadrat de vechea formulă „a fost odată“... A fost odată Moş Nichifor... Şi emoţia pe care o produce acest spectacol provine din faptul că nu doar textul, ci și spectacolul păstrează distanţa. Noi nu sîntem contemporanii lui Moş Nichifor, dar ştim că el a existat, că-l purtăm cu noi, şi de aceea mi se pare extrem de semnificativ acest tip de raport cu o prezenţă comică, aş spune mai degrabă ironică decît comică, care produce surîsul. Și surîsul face bine!

Îmi amintesc cum se încheia un interviu dat de Mircea Dinescu în presa franceză, în aprilie 1989, care m-a tulburat mult atunci: „Ne lipsesc toate în România. Pînă şi surîsul“. Mie mi se pare că această frază spusă de Mircea Dinescu – el însuși a devenit ulterior comic, dar atunci era într-o situaţie de dificultate, fiind mazilit politic – fixează în cîteva cuvinte nevoia de surîs a unei societăţi.

S.V.: Mulți cred că diferența frapantă dintre umorul lui Caragiale și cel al lui Creangă este aceea dintre umorul de tip urban al primului și umorul de tip rural al celuilalt. Dar România de azi a pierdut cu totul contactul cu acea ruralitate a lui Creangă. Și atunci, cum se întîmplă că noi, ăştia de la oraş, avem o asemenea afecțiune și înțelegere pentru Moş Nichifor?

M.I.: Nichifor este un om normal, înainte de a fi un țăran harabagiu. Omul are şi el nevoie să stea și să respire lîngă o fată tînără, altfel nevastă cinstită, în timp ce o duce la bărbatul ei, dar între timp...

S.V.: Pe drum se întîmplă lucruri.

M.I.: Lupi, balauri – e normal la drum prin pădure. Dar atît. El o străjuieşte, chiar dacă este coţcar. „Coţcar“ are sensul şi de şmecher, şi de glumeţ, nu doar de potlogar și înșelător. Cuvîntul – un arhaism, desigur – e complex, dar e foarte uman, iar grija noastră a fost să nu fie nimic grobian. Între Nichifor și Malca este o diferență mare şi de vîrstă, şi de statut social, și de vocabular cumva, încît era foarte uşor ca el să fie un moşneag lubric. Lucrînd acest personaj, grija noastră cea mai mare a fost să-i avem profilul desenat în peniţă. Multe să nu se vadă, să se evite mult, să se sugereze doar. Comicăria a trebuit temperată şi descărcată de tot ce ar fi putut să aibă un miros greu. Ambele personaje trebuiau rescrise în cheia sugestiei. De pildă, am discutat mult cu Sandu Dabija legat de faptul că ea este evreică și că se stabilește între ei doi un fel de relație oarecum de forță, pentru că taică-su și unchi-su sînt cîrciumari, oameni cu stare, ceea ce era o realitate pe vremea aceea. De asta am adăugat remarci ale lui Nichifor, precum „Sînt deștepți, dom’le, te pui cu ăștia?“, ca să punem această relație „economico-socială“ în context admirativ. În plus, Nichifor se mîndrește mereu cu iepșoarele lui tinere: „Faceți voi mii de cîrciumi, ca pe vremea lui Ciubăr Vodă, că eu am iepe frumoase“. Nichifor înveleşte relația cu negustorii evrei în această atitudine, care indică de fapt o conviețuire.

S.V.: Cineva din sală îmi spune: „Totuşi, nu consideraţi că şi umorul lui Creangă este un umor lucid?“.

M.I.: Nu, dar nu cred că punem problema umorului lui Creangă în termenii potriviți. E un umor al unui mare povestitor, un umor abisal, i-aș spune, al unui povestitor de nivelul lui Melville, peste nivelul unor Ispirescu sau Fraţii Grimm. Creangă este abisal, după părerea mea. În el simți un abis al satului, un abis în care eu cred că noi încă locuim...

S.V.: Încă? Înseamnă că nu ne dăm seama?

M.I.: Da. Cred asta, trăiesc în abisul ăsta, cum zice domnul Caragiale: „Contemplatio in caligine divina!“ (a contempla întunericul divin, replică a personajului interpretat de Marcel Iureș în dramatizarea Rosto, după Caragiale – n.r.). Doar că are ceva în plus domnul Creangă, şi anume e atît de deştept şi atît de natural, încît ne ia de multe ori peste picior. El aruncă o piatră în acest abis şi ne face atenţi la momentul cînd face „plici!“ piatra în neant.

G.B.: Pe de altă parte, poveştile lui Creangă au imprimat acestei seri un efect nostalgic. Sîntem noi cum eram altădată, o lume pierdută, o lume pe care o purtăm cu noi şi poate că această tandrețe despre care am tot vorbit este memorială: tandreţea satului, tandreţea limbii rurale, tandreţea obiceiurilor. În timp ce Caragiale ne confruntă cu „simt enorm şi văd monstruos“, cu un prezent care n-a încetat să ne însoţească, Creangă produce umorul lumii de altădată fără să fie deloc epopeic, umorul unui raport uman de demult, pe cînd Caragiale ne confruntă cu tensiunea raportului dintre om şi politică.

Foto: Ciprian Hord

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Concluziile surprinzătoare ale unui român care a vrut să afle cât costă viaţa în paradisul din Bali faţă de Cluj sau Bucureşti. „Mă costă 10 euro pe noapte”
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social, după cum spune chiar el. Patrik a vrut să afle cât costă viaţa în paradisul din Bali comparativ cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile au fost surprinzătoare
image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
EXCLUSIV Millie Bobby Brown, actriţa din „Stranger Things“: „M-am îndrăgostit de Unsprezece şi am simţit că vreau să fiu ca ea“
Actriţa Millie Bobby Brown spune că o catalogare a serialului drept doar un thriller SF ar fi superficială, căci „Stranger Things“ tratează probleme reale – spre exemplu, personajul pe care îl interpretează, Unsprezece, se confruntă cu „stresul posttraumatic şi traumele din copilărie“.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.