Europa politică vs Europa geopolitică

Istoric vorbind, identitatea central-europeană a fost într-adevăr marcată de polii de putere din regiune, Germania la vest şi Rusia la est. Aceste state, văzute mereu ca formînd o zonă-tampon între Germania și Rusia, s-au văzut contrînse la unica opțiune strategică de a face un front comun, astfel încît să se poată opune colectiv influenţei acestor două mari puteri. În momentul de faţă, e clar de ce continuarea acestui gen de gîndire strategică, ce presupune constituirea Europei Centrale ca un fel de echilibru între Germania și Rusia, e o idee proastă. Mai întîi pentru că Germania însăși este într-o subită căutare de identitate nouă la nivel european. Germania era deja de ani de zile sub presiunea insistenţelor statelor din Europa Centrală şi de Est, cît şi a Statelor Unite, de a se decupla măcar în parte de influenţa rusească venită ca urmare a comerțului energetic, era sub presiunea Washington-ului de a-şi creşte cheltuielile de apărare, deci de a-şi asuma un rol de leadership militar la nivel european, rol de care Berlinului îi este teamă din considerente istorice. Germaniei îi e teamă să redevină o putere militară majoră pentru că s-ar putea ca restului Europei să-i fie teamă. O Germanie din nou înarmată îi sperie pînă și pe nemţi tocmai pentru că poate speria şi restul Europei, iar experiența istorică traumatică a celui de al Doilea Război Mondial îi poate face pe ceilalţi europeni să se coalizeze împotriva ei, resimţind-o ca pe un potenţial adversar.

În context, aș vrea să corectez un pic discursul mainstream din media din aceste zile, care continuă să ne prezinte o Germanie nehotărîtă, care nu vrea să se desprindă de relaţiile cu Rusia, care ezită să trimită armament Ucrainei, care ezită să susţină sancţiuni mai puternice împotriva Rusiei. Acest discurs dovedește insuficienta cunoaştere a politicii germane. Politica germană are ca pilon fundamental stabilitatea şi predictibilitatea, tocmai pentru că Germania, la un moment dat în istorie, a fost în mod fundamental şi traumatic imprevizibilă. Pentru ei, renunţarea la o politică pe care au avut-o constant timp de decenii şi a cărei importanţă nu poate fi supraestimată la nivel european şi chiar global este în sine un act extrem de dificil. Germania nu ia decizii sub imperiul unei crize de moment, sub imperiul reacţiei la un eveniment curent, lucru care poate să fie, desigur, problematic într-o lume în care vedem că se succed crizele mult mai repede decît pare să avem capacitatea de a le răspunde. Dar, dacă Germania nu ar avea acest tip de abordare şi nu ar ţine la predictibilitatea ei mai mult decît la orice altceva, s-ar putea ca nici nouă să nu ne convină, dacă gîndim pe termen mediu şi lung. Pentru că Germania, care astăzi ar putea renunţa la toate principiile ei dintr-o dată şi să trimită armament în Ucraina, să susţină sancţiuni lărgite împotriva Rusiei, ar putea mîine să ia la fel de rapid alte decizii care să nu fie neapărat în beneficiul securităţii europene. Deci, indiferent cum ne raportăm la subiectul „politica Berlinului”, să nu pierdem din vedere că este încă o politică în formare. Şi nu este neapărat în poziţia de leadership pe care am vrea, poate, s-o vedem de la unul dintre cele două motoare europene.

De partea cealaltă a Europei Centrale este Rusia și nu mai e nevoie să explic de ce o Europă Centrală care-și caută identitatea politică singură, încercînd printr-un front comun să-i țină piept, este o cauză pierdută. Dimensiunea economică a acestei căutări de identitate în Europa Centrală s-a legat și ea de încercarea de a rezista dominaţiei şi exploatării economice din partea Germaniei. Europa Centrală a fost mult timp un fel de extensie a Germaniei, anume acea extensie pe care se baza în mare măsură creşterea economiei germane, pentru că furniza forţă de muncă mai ieftină, era o bună piață de desfacere și furniza materie primă. În cazul în care vă sună familiar şi în ziua de astăzi, tocmai din această situație economică se hrănesc resentimentele în creştere din interiorul V4 faţă de Germania şi faţă de Uniunea Europeană. Europa Centrală resimte foarte acut faptul că, din cauza migraţiei forței de muncă spre Europa de Vest, prin care s-au asigurat acele servicii pe care vesticii nu mai voiau să le facă și s-a asigurat astfel continuarea creşterii economice, nu reuşește să producă mărfuri cu valoare adăugată înaltă. Și ca într-un cerc vicios, nefiind în stare să producă, nici transferul de tehnologie nu se realizează, ceea ce înseamnă că nu vor putea să ţină creierele cele mai strălucitoare acasă, astfel încît să-și asigure o dezvoltare sustenabilă, pe termen lung. Grupul de la Vişegrad face din acest resentiment aproape o ideologie, reiterîndu-se acea încercare a Europei Centrale de a se extrage de sub dominaţia germană, respectiv vest-europeană, inclusiv în materie economică.

Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului. Primul motiv este că această regiune geografică nu e o regiune geopolitică. Foarte des facem această greşeală, inclusiv România o face atunci cînd vorbeşte despre Marea Neagră, să confundăm regiunile geografice cu regiunile geopolitice. O regiune geografică unde nu există coeziune între țări, unde nu există o legătură istorică, o relație veche, de influență reciprocă, nu este o regiune în sens geopolitic. Polonia și statele baltice au foarte multe în comun, au foarte multe forme de cooperare, au o istorie, o bogată convergenţă socio-culturală, da, formează o regiune geopolitică. Statele scandinave formează și ele o regiune. Nordul Africii şi Orientul Mijlociu sînt și ele regiuni, pentru că împart inclusiv conflicte de decenii. Regiunea Mării Negre, însă, nu este o regiune geopolitic vorbind, așa cum nici Europa Centrală nu este. Adesea există dificultăţi enorme de colaborare între statele din V4. Şi dacă pînă acum au reuşit, totuşi, să se întîlnească pe chestiuni securitare şi au reuşit să se întîlnească acolo unde Polonia şi Ungaria făceau front comun în momentul în care Bruxelles-ul le reproşa regrese în materie de stat de drept, odată cu alegerile din Ungaria de acum şi cu victoria lui Orbán, cu criza din Ucraina, aceste două ţări care, reamintesc, la un moment dat au agreat că o ţară mai mare, Polonia, acceptă să fie condusă de regele unei țări mai mici tocmai pentru că relaţiile erau atît de apropiate, în momentul de faţă Polonia şi Ungaria se situează la extremele spectrului de raportare la Rusia în UE. Polonia, care este ţara ce conduce frontul central-est-european și pledează pentru ca partenerii occidentali să acorde mai mult sprijin Ucrainei, să trimită armament Ucrainei, să facă absolut orice pentru a putea să împingă Rusia înapoi în graniţele sale, este – şi tradiţional aşa a fost ­– statul central-est-european cel mai antirus ca politică externă şi de securitate şi cel care a tras constant de partenerii euroatlantici să ia foarte în serios agresivitatea rusească.

Ungaria se află exact pe partea cealaltă a spectrului de poziţionări. Puțin lipsește ca Viktor Orbán să se declare în mod deschis în favoarea acţiunii Rusiei în Ucraina, căci în rest s-a opus sancţiunilor, continuă să ia gaz rusesc la preţul foarte avantajos pe care i-l oferă Putin, media din Ungaria reproduce aproape integral narativele celei din Rusia. Ungaria este, din păcate, „calul troian” al Rusiei în UE. Şi atunci e greu să mai poată exista o relaţie între cele două state în momentul de faţă, fie în interiorul V4, fie al oricăror formule de cooperare în Europa Centrală. Iar dacă axa Budapesta-Varşovia se rupe, e foarte puţin probabil ca cehii şi slovacii – cehii mult mai dezinteresaţi, slovacii mult mai mici – să ducă în continuare un format care să aibă pretenția să fie un format central-european.

Iar aici se deschide oportunitatea pe care o văd eu pentru România, dar şi pentru Europa Centrală. Acea identitate central-europeană, ca să fie diferită de cea occidentală, adesea ţinea morţiş să aibă nişte elemente acut naţionaliste, în opoziţie cu Bruxelles-ul, şi atunci cînd avea sens, dar şi atunci cînd nu avea. România ar avea mult de învățat din poziţionarea mult mai puternică în negocieri a statelor din Europa Centrală în raport cu Bruxelles-ul şi cu Washington-ul. De pildă, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, statele acestea au văzut acest proces nu ca pe o absorbţie în interiorul UE, ci ca pe un joint-venture, ca pe un contract în care ei intră şi subscriu regulilor clubului, dar, din momentul în care devin membri cu drept egal, negociază la fel ca toţi ceilalţi membri ai clubului condiţiile de funcționare în viitor. Le acceptă pe cele de pînă la aderare, dar vor să le infleunțeze pe cele care definesc acest club după aderare. România n-a avut niciodată acest tip de ambiţie. Însă, foarte des, statele din Europa Centrală, poate şi din diverse tradiţii ideologice, s-au opus şi au refuzat să adere inclusiv la valorile fondatoare ale UE, iar această opoziţie, aşa cum spuneam, a luat adesea şi forme extreme. Diferența dintre România și membrii V4 a fost, dacă vreți, următoarea: România a spus „Hai să fim nişte parteneri cît mai de încredere, ca să aibă nevoie de noi şi să putem avea o relaţie cît mai bună în continuare”, țările V4 au spus „Hai să fim o problemă pentru partenerii occidentali, astfel încît să ştie că întotdeauna trebuie să negocieze cu noi, că nimic nu va fi uşor şi să nu ne ia cumva de-a gata, că nu acceptăm orice condiţii, oricînd, oricum”. Numai că, mai ales în contextul unor guverne care au virat-o către dreapta extremă sau către oportunisn, cleptocraţie şi corupţie, această abordare a ajuns să servească interesele proprii, personale, ale liderilor politici şi nu neapărat interesele naţionale. Și tocmai de aceea cred că România nu a greşit în momentul în care nu s-a alăturat acestui format.

Şi am să închei prin a spune că „moartea cerebrală”, cel puţin aceea în care se află acum axa Varşovia-Budapesta şi deci formatul V4, deschide Poloniei, de pildă, pentru că este principalul stat cu iniţiativă în regiune, oportunitatea de a lărgi acest format, de a se uita dincolo de cele patru state, de a se uita dincolo de o Europă Centrală îngust definită. Dacă Polonia se uită în jur, se uită dincolo de V4 şi se întreabă ce aliat poate avea în regiune care să fie suficient de mare şi economic, şi politic, pe care să se poată bizui şi care, pe cît posibil, să fie plasat mai în sud-est (Polonia fiind plasată în nord-est), răspunsul natural este România.

Sigur că această oportunitate are un asterisc: România este în criză cronică de iniţiativă de politică externă, de imaginaţie, de ambiţie, de îndrăzneală, deci aici realmente depinde foarte mult de noi dacă vom înţelege că acesta este un context care ne avantajează și ne dă un nou culoar ca să contăm mult mai mult decît pînă acum.

Oana Popescu-Zamfir este director al Centrului Global Focus și Fellow al Programului Europe’s Future al Institutului pentru Științe Umaniste din Viena.

Credit foto: Ciprian Hord