Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori. 1) Ce ați făcut în timpul invaziei Ucrainei? 2) Ce poate face, la modul ideal, un artist în vreme de război? 3) Omenirea nu pare să învețe prea multe din războaie, deci la ce bună arta cu mesaj (pacifist)?
● Nicolae COMĂNESCU
1) La început a fost stupoarea. A început războiul, a trebuit să realizăm ce-i de neconceput. O țară ca a noastră, de lîngă noi, cu aproape aceeași evoluție post-comunistă, a fost atacată de Rusia, același imperiu țarist/sovietic/rusesc care ne-a amenințat și atacat deja de secole și pe noi. A fost un coșmar devenit realitate. A fost aproape ca și cum ne-ar fi atacat pe noi. E insuficient repetat cît de grav este ce se întîmplă. E adevărat, este foarte greu să fii conștient tot timpul că niște milioane de oameni de lîngă tine sînt atacați, bombardați, uciși, violați, arși, anihilați, că orașe întregi sînt dărîmate și arse pînă la temelie și că asta se întîmplă acum, lîngă tine. Nu poți s-o duci prea mult.
Asta am făcut cînd a început războiul. Am început să mă gîndesc la război. Informații zilnice, Internetul plin de știri, fotografii, filmări, Kiev, Melitopol, Mariupol, Harkov, Bucea, crime, moarte, totul de o brutalitate din altă lume, din alt secol. Am realizat că nu te poți gîndi la război. Nu cu adevărat. La moarte reușești să te gîndești, știi de ea, e naturală, e aproape, o contempli, o vezi, te însoțește toată viața, e tragică, groaznică, înspăimîntătoare, e oricum, însă te poți gîndi la ea, dar la război, efectiv, cum s-a întîmplat acum în Mariupol, spre exemplu, cu toate amănuntele alea, cu moartea a mii de oameni, în modul ăla, nu te poți gîndi, nu poți susține prea mult timp o relaționare, un sentiment, nu-l poți concepe, așa ceva nu-ți intră în suflet. Nu te poți gîndi la război. Războiul e mai rău ca moartea.
Am văzut la un moment dat pe net cum ucrainenii din Odessa au înconjurat cu saci cu nisip monumentul Ducelui de Richelieu. Era un simbol puternic al rezistenței ucrainenilor împotriva invaziei rusești. M-am hotărît să fac asta în România. Să înconjur un monument cu saci cu nisip într-o țară unde nu e război, să apăr ceva de bombele care cad în altă parte. Am reușit să fac asta în Reșița. Instalația s-a numit „Mai rău ca moartea”.
2) Un artist nu prea poate să facă multe. Să-i facă pe cei din jur să gîndească ce nu poate fi gîndit. Să prelungească momentul ăla infinitezimal cînd realizezi că nu poți să articulezi mai departe.
3) Ba n-aș fi convins că omenirea nu învață chiar nimic. Sînt și eu de părere că războiul din Ucraina, deși e primul război din secolul XXI, va fi ultimul război din secolul XX. Iar arta cu mesaj, militantă poate să facă ce face arta, să întărească sufletele unde încă locuiește speranța.
● Suzana DAN
1) Aș putea să încep răspunsul cu partea nobilă a acțiunii, dar voi începe cu cea umană. Am cumpărat trei saci de dormit și pentru prima dată m-am gîndit cum aș face față unei situații extreme cu ceea ce am în jurul meu. Am uitat de epuizarea celor doi ani de pandemie, tocmai mă pregăteam de un an semileșinat în care să îmi recuperez rămășițele vieții și să aplic o autoevaluare mult necesară. Iată, nu a fost să fie. Revenind la întrebare, punctual am ajutat cu ce știu eu să fac: un grup de oameni buni reuniți într-o structură formată din instituții de stat și organizații private pentru ajutorarea populației din Ucraina ajunse în România. Și nu în ultimul rînd, împreună cu Michele Bressan, Călin Boto și Mitoș Micleușanu, cei trei curatori ai proiectului AICI.ACUM de la Rezidența BRD Scena9, am reformulat acest proiect inițial dedicat tinerilor artiști aflați la începutul carierei și am transformat acest moment AICI și ACUM într-un mesaj comun realizat împreună cu un grup de artiști ucraineni.
2) Ideal în primul rînd ar fi să reușească să supraviețuiască la fel ca oricare alt om. Apoi, creativ vorbind, unii oameni realmente nu pot să își continue munca. Este firesc să aibă un astfel de blocaj și să găsească supape pentru creativitatea lor în alte direcții. Alții, dimpotrivă, pot găsi puterea de a crea în domeniul lor fie în formă activistă implicată direct în acțiunea momentului la nivel social politic, fie în proiectele personale care devin un comentariu al momentului istoric. În oricare dintre aceste variante expuse, consider că un artist evoluează. Nu are cum altfel. Un război este o traumă care afectează fizic și sufletește orice ființă umană. Și dacă în urma acestei perioade rămîne o operă puternic impregnată de contextul războiului sau dacă experiența dobîndită prin exercitarea creativității sale în alte direcții îi va deschide noi căi în arta sa, cu siguranță un pas înainte trebuie să fie. Pentru că asta, de altfel, am și vrut să obținem în formularea expoziției AICI.ACUM, un mesaj despre felul în care războiul nu poate fi altfel decît atroce și inuman și absurd, dar în care cultura și arta trebuie să existe pentru a ne ajuta să nu ne uităm propria identitate și propriile legături.
3) Forma activistă a artei transformă mesajul în imagine și acest lucru, în comunicare, este esențial. Tot creativ, mesajul este șlefuit în forme incisive cu un impact greu de evitat. Cu mare pesimism trebuie să zic că omenirea, din păcate, a învățat perfect care sînt beneficiile unui război. Tocmai am demonstrat recent că se poate exploata masiv o pandemie. Asta nu mă face să iubesc mai puțin oamenii, dimpotrivă. Dar m-a convins definitiv că politica s-ar putea să fie cea mai proastă invenție a umanității.
● Oana GIURGIU
1) 24 februarie 2022 m-a prins la Brăila, era o ultimă zi de filmare acolo, pentru filmul Sibiu 89, un film despre Revoluția din decembrie. Atunci cînd lucrez la un film dintr-o anumită epocă, practic mai bine de 12 ore din zi le petrec în acele vremuri. La filmare, de cînd se crăpa de ziuă, mă învîrteam printre soldați și răniți plini de sînge. Nu are cum să îți dea o stare bună un asemenea peisaj, chiar dacă actorii și echipa erau drăguți și încercau să destindă atmosfera, numai destinsă nu am fost. Deci trăiam o stare de război de mai multe zile pînă în clipa în care el a început cu adevărat. De fapt, iminența războiului m-a urmărit încă de la finalul anului. În fiecare zi rutina era să verific știrile să văd dacă nu cumva a început războiul peste noapte și la ora 13 să văd statistica și dacă valul de COVID dă semne de stagnare. Că acesta era de fapt stresul principal, să nu dea iama în noi COVID-ul. Așa plecaserăm la drum cînd am început filmările. Ca niște surferi care se urcă pe cel mai mare val de COVID. Dar de COVID am reușit să scăpăm, de război nu.
Făcuserăm un anunț pentru radioul local, în care spuneam că avem nevoie de figuranți pentru filmare și anunțaserăm acolo toate străzile din Brăila unde filmăm. Comunicatul a fost preluat „a cap spart” de o agenție de presă națională și a ajuns să se învîrtă online, destul cît să vină întrebarea de la colegi: de ce am anunțat toate străduțele alea, de zici că filmăm pe Fifth Avenue? Pentru că o să tragem cu mitraliera și oamenii vor crede că a început războiul, așa poate vor afla și nu vor intra în panică. La lucrurile acestea mă gîndisem eu prin ianuarie, înainte de filmare.
Sabia de deasupra capului a căzut în dimineața acelei ultime zile de filmare în oraș. Și, încet-încet, spre prînz, parcările hotelurilor s-au umplut cu mașini din Ucraina, cu familii cu copii mici. A fost ziua cînd au putut pleca și bărbații. Noi nu am mai putut rămîne o noapte în plus, căci nu mai erau camere libere la hotel. Am plecat la București, unde am continuat filmările într-o unitate militară. În fiecare zi mă uitam cu stăruință la militari, încercînd să citesc pe chipurile lor cît de gravă e situația. Iar ei erau liniștiți. Cumva nu-i credeam, dar au rămas așa stăpîni și calmi toate zilele în care noi am stat acolo și pentru acest lucru le mulțumesc, pentru că astfel frica mea a rămas la un nivel suportabil.
2) Noi nu sîntem în război și sper să rămînem așa. De-asta nu știu ce poate face un regizor în vreme de război. Dar cred că pot să îmi imaginez. În primul rînd face ce face orice om, încearcă să se pună pe sine și pe cei din jur la adăpost și poate se implică și luptă sau ajută. Nu mai are cum să prefacă realitatea, nu atunci, dar o poate imortaliza cumva – cu camera sau cu ochii. Însă în vreme de război, toți sînt victime și să nu ne iluzionăm – totul se reduce la supraviețuire.
Dat fiind că am lansat recent un documentar despre al Doilea Război Mondial, Spioni de ocazie, pot spune că dezavantajele unei astfel de reconstituiri atît de tîrzii sînt că trebuie să te scufunzi în acele vremuri în care nu ai trăit, pentru a încerca să înțelegi cele mai simple și mai banale lucruri. Să cunoști oamenii, obiceiurile, locurile, politica, să te pui în pielea personajelor și să le înțelegi mișcările. Astfel că te întrebi tot timpul: eu cum aș fi făcut? E un exercițiu obositor, dar nu lipsit de succes. Avantajele sînt că privești acele întîmplări din confortul distanței în timp, așa cum privim noi astăzi războiul de lîngă noi cu confortul distanței față de linia frontului. Un alt avantaj este că ești mai pregătit pentru o situație similară. Eu, în ultimii ani, am tot trăit și în al Doilea Război Mondial, am și retrăit Revoluția, sînt un pic mai pregătită să înțeleg ce se întîmplă, am un rucsac pregătit de plecare sau pentru supraviețuire. Dar sînt conștientă că niciodată nu poți să fii pe deplin pregătit.
3) Mda, nu pare că are sens să facem documentare și totuși ororile, rănile, efectele războiului trebuie să rămînă documentate undeva. Poate cuiva îi slujesc. Sînt destul de dezamăgită de rostul filmelor noastre în societate, dar nici n-o să mă opresc acum. O să fac ce mă duce pe mine capul, să las ceva în urmă, să nu fi trecut pe-aici degeaba.
● Dan PERJOVSCHI
1) Am fost șocat și am tradus șocul în desene. Am urmărit și urmăresc prin desene (în revista 22, pe Facebook și Instagram, în expozitiile pe care le am în perioada asta) ce se întîmplă. Încerc să creez solidarități. Ajut artiști și proiecte, mă implic, fac ce pot. La granița Siret, voluntarii de la Seneca Anticafe purtau un tricou conceput de mine pe care scria în ucraineană: „Sînt aici să te ajut”.
2) La modul ideal nu știu. Dar pot zice ce am făcut eu. Am desenat și am dat desene fie în liberă folosință, fie le-am vîndut în beneficiul organizațiilor care ajută refugiați. De exemplu, LOGS Timișoara (grupullogs.ro) care asista și refugiații dinainte de cei ucraineni. Adică afganii, sirienii și te miri ce alte nații, pe care tragediile local-globale i-au adus și i-au blocat la noi pe granița de vest. Butoanele create de mine s-au vîndut la Tîrgul de artă de la Bruxelles (artbrussels.com/en/solidarity-for-ukraine) și au generat 5.000 de euro în cîteva zile. Banii au mers la o asociație belgiană, iar ce nu s-a vîndut ducem la Documenta la Kassel, care se deschide acum și alimentăm asociațiile germane care se ocupă de subiect.
3) Dar ailaltă artă, aia nemilitantă, la ce e bună? S-o fure cuceritorii? Să umple muzeele învingătorilor? Pentru mine este interesantă doar arta care e sensibilă la ce se întîmplă în jurul ei. Dacă te uiți în istoria artei o vezi, de la începuturi, de la picturile din peșteri, pînă astăzi, la Tania Bruguera, care-i din Cuba, unde regimul a băgat artiști și scriitori în pușcării ca la noi în vremurile ceaușiste. Dar, hei, pentru unii Cuba e destinație de vacanță. Fiecare cu planeta lui.
anchetă realizată de Marius CHIVU
Foto (sus): Dan Perjovschi, Anti War Drawings (credit foto: Nicolas Wefer)
