Există regres în istorie?

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 942 din 28 aprilie – 4 mai 2022
Există regres în istorie? jpeg

Pentru cei crescuți într-o cultură europeană, „regres” e un cuvînt care sperie. De aceea, simt nevoia să încep acest articol cu o veste bună: în istoria umanități, regresul, ca și progresul, nu e nici „garantat”, nici stabil. De altfel, cele două nu pot exista decît împreună – fără ideea de progres cum ne-am putea reprezenta regresul? Și, de asemenea, ambele sînt mai degrabă niște plăsmuiri ale minții noastre: progresul îl asociem senzației de îmbunătățire continuă a condiției umane (în termeni de prosperitate, de fericire, de libertate etc.); complementar, regresul se măsoară, pe o aceeași scară a valorilor, prin senzația că „e mai rău ca înainte”. Între cele două, paleta de nuanțe posibile ține de nimic mai puțin decît de vasta subiectivitate a percepțiilor.

Tocmai fiindcă înțeleg aceste premise, istoricii se cam feresc să interpreteze trecutul și prezentul în termeni de progres versus regres. Istoricul are o minte sceptică, dar nu atît de sceptică încît să se piardă cu totul în mizantropie, rațională, dar nu atît de rațională încît să nege complet rolul emoțiilor în mersul umanității, și îndrăzneață, dar nu atît de îndrăzneață încît să își închipuie că, studiind trecutul, ar putea afla chiar toate cauzele prezentului și nici că, din prezent, s-ar putea face predicții sigure despre viitor. Iar în aprecierile generale despre progres sau regres, viitorul e întotdeauna veriga slabă, marea necunoscută. Căci nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri, așa cum nimeni nu ne poate garanta nici că același mîine va fi mai rău.

Grecii antici își reprezentau mersul lumii ca pe o succesiune de cicluri, în cursul cărora zeii, mai mult sau mai puțin vigilenți, vegheau asupra oamenilor, iar oamenii, mai mult sau mai puțin virtuoși, își negociau libertatea cu zeii. Nici oamenii, nici zeii nu erau perfecți, astfel că alternanța de bine și rău, pace și război, catastrofe și vremuri liniștite putea fi pusă la fel de bine pe seama nesăbuinței unora sau a capriciilor celorlalți. În orice caz, pentru succes sau eșec nu exista un singur vinovat și nici un singur responsabil. Platon ar fi fost, cu siguranță, foarte surprins să afle că încrezătorul secol al XIX-lea era convins de atotputernicia științei și de progresul ineluctabil al neamului omenesc. Din punctul lui de vedere, filosofiile dominante ale secolului al XIX-lea ar fi reprezentat, cel mai probabil, un regres. Iluminiștii – din care progresismul secolului al XIX-lea își trage seva – credeau că creștinismul a însemnat, față de antichitatea open minded, un trist regres, uitînd că, de fapt, acea concepție lineară a timpului istoric pe care se pregăteau să o consacre o moșteniseră ei înșiși de la Sfîntul Augustin. În fine, încrezătoarea și optimista Europă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea ar fi fost chiar uimită să afle că, după primul și mai ales după al doilea război mondial, urmașii o vor considera o Belle Époque. „Belle”, dar pentru cine? Cu siguranță, nu pentru săracii săi, care, teleportați în zilele noastre – și tot ca săraci –, ar considera sărăcia de azi drept un rai pe pămînt. Nici pentru frumoasele doamne – acele dive pe care le admirăm cu toții în extaz, dar care, dincolo de aparența veșmintelor, erau, cel mai adesea, niște femei nefericite, căsătorite fără consimțămîntul lor, supuse, prin regimul juridic al cuplului, tiraniei unor soți de care nu aveau nici măcar dreptul să divorțeze –, nici pentru ele, cred, condiția femeii de azi nu ar fi fost tocmai de lepădat. Cît despre bolnavii de ciumă, tuberculoză, variolă, difterie, angoasa sanitară prăvălită peste noi de COVID ar putea fi, în ochii lor, cel mult o sursă de amuzament.

Cum măsurăm regresul, așadar? Căci, dacă nu-l putem măsura, atunci nici nu prea putem spune că există. Ei bine, la fel cum măsurăm și progresul. Filosofii – probabil ați înțeles deja că ne aflăm pe terenul lor și că, în cazul de față și nu numai, istoricii se mișcă adeseori în siajul filosofilor, adică pe potecile trasate de ei – nu s-au pus niciodată de acord, dar cel puțin putem discerne, în linii generale, două mari școli de măsurare a progresului. Unii îl măsoară pe o scară a valorilor morale: libertate, fericire, toleranță, respect pentru dreptul fiecărui individ de a-și căuta împlinirea personală. Alții recurg la valorile materiale: prosperitate, bunăstare, acces la resurse. Și aici, nuanțele și mixturile sînt nenumărate. Și, desigur, fiecare dintre ele e imperfectă în felul său. Dar, pe oricare am lua-o în considerare, regresul – această sperietoare a istoriei – a însemnat pînă acum mai puțin: mai puțină libertate, mai puțină fericire, mai puțină prosperitate, mai puține resurse. Toate măsurate doar, exclusiv, în funcție de ceea ce era „înainte”, în trecut. Viitorul, cum spuneam, e o gaură neagră. Sau albă, depinde de moralul fiecăruia.

Iată însă că, în zilele noastre, filosofii ecologiști ne spun că progresul – și implicit regresul – au o singură măsură, clară: limita resurselor planetare. Atunci cînd acestea se vor termina, civilizația omenească se va termina și ea. Regresul – adică reducerea consumului de resurse – devine, astfel, un inedit mod de a progresa: consumați mai puțin ca să trăiți mai mult. Redefiniți-vă fericirea, bunăstarea, împlinirea, nu neapărat în funcție de nevoile individului uman, ci în funcție de fericirea, bunăstarea, împlinirea întregului ecosistem în care trăiește. Ar putea fi debutul unei noi paradigme istorice, una în care progresul – și regresul – devin cu totul altceva decît ne imaginam pînă acum. Sau ar putea fi doar o altă filosofie „de manuale”, una pe care nimeni n-o citește decît dacă este obligat s-o citească. Și căreia multe altele i se vor succeda, fără exces de urmări.

Așadar, există regres în istorie? Există, dar numai în măsura în care există și progres. E el, regresul, o sperietoare veritabilă? Doar în măsura în care progresul ne duce în direcția cu adevărat bună. Și un amendament, deloc neglijabil: progresul și regresul sînt niște plăsmuiri ale minții noastre, cea mai tenace plăsmuitoare de himere din universul cunoscut.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.