Oricine poate să aibă umor

Cînd abordăm în psihologie un construct de un anumit tip, totdeauna începem cu o definiţie de lucru. Nu o fi o definiţie perfectă, dar este o definiţie de lucru pe care o ajustăm după aceea, pe măsură ce avem tot mai multe informaţii despre conceptul respectiv. Aşadar, într-o definiţie de lucru, umorul este un termen care descrie anumite modificări la nivel subiectiv (adică ce simţim), la nivel cognitiv (adică modul în care procesăm informaţia), la nivel comportamental (adică ceea ce facem) şi la nivel biologic. La nivel subiectiv, evident că vorbim despre o stare emoţională pozitivă.

Deci vorbim în cazul umorului despre o stare emoţională pozitivă declanșată de faptul recunoașterii unei discrepanţe, a unei incongruenţe între ce ne-am aşteptat să se întîmple şi ceea ce s-a întîmplat. Această discrepanţă este o componentă fundamentală a umorului. Este esențial ca această incongruenţă să fie surprinzătoare, pentru că este foarte posibil să ne apară incongruenţe care nu sînt surprinzătoare. De pildă, mă aştept să iau nota 7, dar sper că poate iau 9. Dacă iau 9 este o incongruenţă faţă de aşteptarea mea, dar nu este una surprinzătoare. Pentru ca să apară rîsul sau măcar zîmbetul la nivel comportamental este nevoie ca incongruența să fie surprinzătoare. Această surpriză generează modificări biologice, cum ar fi  modificări în respiraţie, în ritmul cardiac sau în conductanţa electrică a pielii, precum și modificări la nivel celular,  în privința stimulării imunitare.

Mergînd mai departe, cercetările de laborator au arătat că, practic, avem patru mari categorii de umor, cu precizarea că în viaţa de zi cu zi apar combinaţii între ele.

Prima categorie se poate numi „umor de afiliere”. Altfel spus, un umor care ne ajută să ne relaţionăm între noi și care întăreşte relaţiile sociale. Ca, de pildă, gluma aceea în care un profesor de  psihiatrie prezintă rezidenţilor cîteva cazuri într-un spital de specialitate: „Aici avem un pacient care este internat în urma unei căderi psihice, fiindcă l-a lăsat viitoarea soţie chiar în fața altarului. Şi avem un caz mai interesant acolo, este cel cu care femeia s-a căsătorit”. Acest gen de glume ne fac pe toți să rîdem, reprezentînd un umor de afiliere.

Avem o a doua categorie care se numește, în literatura de specialitate de limbă engleză, „umorul self-enhancing” și nu e ușor de tradus în românește pentru că, din păcate, la noi nu s-a studiat mult psihologia umorului și nu există un termen românesc echivalent adoptat de specialiștii români. L-aș traduce ca „umor de autodezvoltare”. Ideea acestui tip de umor este că atunci cînd ne confruntăm cu situaţii de viaţă complicate, negative, pe care nu le putem controla, încercăm să le punem într-o ecuaţie comică pentru a putea să le facem faţă. Multe exemple ale aceastei categorii vin din perioada comunistă, cînd acest tip de umor a înflorit. Atunci trebuia să demonstrăm altora, ba americanilor, ba ruşilor, că şi românii sînt în stare de ceva, în ciuda vieții grele. Un exemplu: un american vine la Bucureşti, îl ia taximetristul şi-l duce spre centrul oraşului. Pe drum, trec pe lîngă clădirea Guvernului şi americanul îl întreabă pe taximetrist: „În cît timp s-a construit acest palat?”. Taximetristul îi spune: „Cred că în 8-10 ani“. Americanul replică: „Noi l-am fi făcut în doi ani!”. Merg mai departe, ajung în fața Primăriei și americanul întreabă: „Clădirea asta în cît timp crezi că s-a făcut?”. Ca să lase o impresie bună, spune taximetristul: „În doi ani”. „Ei, noi am fi făcut-o în trei-patru luni”, răspunde americanul. Merg mai departe şi ajung în faţa Casei Poporului. Americanul: „Dar clădirea asta în cît timp s-a făcut?”. „Nu știu, că aseară nu era aici”, îi spune taximetristul. Acesta este un exemplu de umor ca să faci faţă unei situaţii de dezavantaj pe care nu-l poți surmonta cu mijloacele pe care le ai la îndemînă. Un alt banc, din aceeași categorie. Un bulgar își petrece concediul în România și la întoarcere le spune prietenilor că a avut un concediu de groază. „Cum așa, i se răspunde, am auzit că România e o țară frumoasă.” Zice bulgarul: „N-am ieșit deloc din hotel”. „De ce?” „Umblau românii prin oraş cu niște țevi în mîini şi se întrebau unii pe alţii: aţi prins bulgarii?”

A treia categorie este „umorul de self-defeating”, ceea ce aş traduce ca „umorul autoironic”.  În acest caz, gluma se focalizează pe propria persoană. De pildă, cineva spune: „Șeful meu este un tip imposibil: dacă vin prea repede îmi spune că sînt anxios, dacă vin prea tîrziu îmi spune că sînt ostil, dacă vin la timp îmi spune că sînt obsesiv-compulsiv. Acum urmează să mă facă cleptoman. Dar ştiu că pot să tratez asta dacă iau ceva…”.

Şi a patra categorie este umorul agresiv, existînd, firește, diferite grade de agresivitate. Este un umor care cultivă ironia, ca acela de mai sus, doar că aceasta se focalizează nu pe propria persoană, ci pe ceilalţi. De pildă, cunoscutele bancuri cu blonde, al căror umor vine din ironizarea unor stereotipuri.

După ce am încercat o definiție de lucru a umorului (reacție emoțională pozitivă la o incongruență neașteptată) și am trecut rapid în revistă cele patru categorii de umor, este momentul să ne întrebăm la ce folosește umorul. Studiile de specialitate arată că umorul ne ajută enorm nu doar în planul sănătății psihice, ci și în planul sănătății fizice. E indiscutabil că umorul contribuie la rezilienţa noastră psihologică şi se știe că este folosit în tratamentul tulburărilor psihice. De asemenea, studiile arată că oamenii care cultivă umorul au o sănătate fizică mai bună, inclusiv o activitate mai puternică a sistemului imunitar. Umorul are şi o componentă terapeutică, dincolo de plăcerea pe care o simțim cînd ne aflăm într-un context umoristic.

Dar cum apare umorul? Cei care nu practică abordarea ştiinţific-experimentală vorbesc despre un inefabil uman, care face din umor ceva imposibil de cunoscut, cam așa cum spun că este și inefabilul legat de fericire. Doar că știința psihologiei are deja teorii și cam știm cum putem influența fericirea. La fel, știm și ce e umorul şi mai ştim și mecanismele lui, astfel că îl putem antrena în oameni.

Primul element-cheie care generează umorul este, cum am spus, de natură cognitivă. Trebuie să existe o discrepanţă surprinzătoare între aşteptări și ceea ce se întîmplă. Mintea noastră este mereu cu un pas înaintea actualității. În momentul în care am intrat în această sală de conferințe, de pildă, mintea mea a generat imediat o serie de scenarii posibile: ce putem face aici? Să discutăm, să punem întrebări, să ascultăm, să avem dezbateri, să fie lume îmbrăcată frumos, să stăm pe scaun, să fim politicoşi – sînt nişte scenarii pe care mintea mea le-a generat. Atunci cînd apare incongruenţa urmează un moment-cheie. Dacă această incongruență este interpretată ca o pierdere a ceva, ea va duce la stări de tristeţe și, în faze complicate, la depresie. Dacă o interpretezi ca pe un pericol va duce la îngrijorare și, în forme complicate, la anxietate sau panică. Dacă o interpretezi ca pe o nedreptate va duce la nemulţumire, la furie, la agresivitate, în forme complicate. Dacă o interpretezi ca pe o violare etică va duce la vinovăţie. Dar incongruenţa poate fi interpretată benign și astfel se deschide calea umorului. Ce înseamnă interpretarea benignă a incongruenței? Din ce ştim pînă acum, pentru că nu e o teorie închisă și cercetările în materie încă se derulează, mi se pare că cea mai solidă teorie este a unui psiholog american de la Universitatea Colorado, Peter McGraw. El spune că benign înseamnă că violarea regulilor şi aşteptărilor prin evoluția surprinzătoare nu este foarte periculoasă. În toate exemplele pe care vi le-am dat exista această violare a unor aşteptări, a unor reguli care, însă, nu sînt foarte puternice – violarea lor nu produce nici furie, nici revoltă. Dacă, totuși, violăm reguli puternice trebuie să avem grijă să introducem imediat o distanţare. De aceea, în cele mai multe cazuri de umor, vorbim despre trecut, despre viitor, despre alţii și nu despre cei apropiaţi. Atunci cînd ai violat scenariul pe care mintea l-a generat, se naşte din glumă un scenariu alternativ neanticipat de cei care te ascultă. Asta este reţeta de bază a umorului. Cei care sînt foarte buni la a spune glume controlează aceste mecanisme și le manipulează.

Vă propun acum să trecem de la studiile psihologice de laborator în zona psihologiei interculturale. Cum se manifestă umorul în diverse culturi şi cum se manifestă la români? În primul rînd, există mai multe componente psiho-culturale pe baza cărora putem evalua orice cultură a acestei lumi. Acum voi insista pe două dintre ele, fiindcă au relevanţă pentru umor.

Prima se referă la axa colectivism-individualism. O societate dominant colectivistă este cea în care grupurile sociale se formează mai degrabă în logica unei familii extinse; constituim grupurile sociale după prietenii și cunoştinţe. Într-un astfel de grup, cam toţi sîntem la fel și nimeni nu intră în grup fără voia grupului. Într-un astfel de grup, de obicei, nevoile individului, fără să fie anulate, sînt subordonate intereselor şi nevoilor grupului. Alternativa este o organizare în forma unor grupuri de tip comunitate. Oameni care nu se cunosc neapărat între ei, dar descoperă că au valori comune, le pun împreună şi constituie grupuri care sînt nu doar un sprijin pentru membrii lor, ci sînt grupuri deschise spre cei din afară, astfel că oricine împărtășește valorile grupului este binevenit în grup. Într-un grup colectivist, membrii se susţin unii pe alţii, dar există o grijă şi o suspiciune faţă de cei din afară, că „nu sînt de-ai noştri”. Într-un grup de tip comunitate, nevoile grupului contează, dar ele nu copleșesc nevoile şi opţiunile individului. În acest caz vorbim despre „opţiunea individului autonom”, iar grupul ajută la dezvoltarea şi emanciparea individului.

A doua componentă se referă la modul în care este distribuită puterea. Nu mă refer la puterea politică, ci la puterea socială. În unele societăţi, puterea este concentrată în mîna cîtorva care-i conduc pe cei mulţi, iar cei mulţi acceptă, așteptînd să li se spună ce au de făcut, cînd și cum să facă diverse lucruri. Cei care sînt în poziţie de putere se văd, de obicei, ca şefi. În alte grupuri, în alte societăţi, puterea este mai distribuită. Puterea socială nu este concentrată, iar cei din zona de putere se văd mai degrabă ca reprezentanţi ai celorlalţi, nu ca şefi ai lor, iar cei mulți, fiindcă distanţa faţă de putere este mai mică, au mai multă iniţiativă.

Pe aceste coordonate, putem spune că, în acele societăţi în care colectivismul este puternic, dar puterea nu este foarte concentrată, domină umorul de tip afiliere. În acele societăţi în care colectivismul este puternic şi concentrarea puterii este mare, domină un umor mai degrabă de tip autoironie. În societăţile mai individualiste, dar cu o concentrare accentuată a puterii, umorul care domină este umorul de tip ironie. În fine, în societățile individualiste cu o concentrare mai scăzută a puterii domină umorul self-enhancing. Dar trebuie să precizez că umorul de tip afiliere se regăsește, ca regulă generală, în toate societăţile.

Modul în care este apreciat umorul este, la rîndul său, foarte diferit. Spre exemplu, dacă în societăţile vestice umorul este apreciat şi este folosit ca mecanism de coping, inclusiv în raportarea la situaţii problematice precum războiul sau pandemia, în alte ţări/culturi, mai ales estice (de pildă, China a fost studiată mult, dar şi India), umorul nu este foarte apreciat sau este apreciat exclusiv în zona de expertiză, în zona celor care se ocupă profesionist de umor, fără să fie văzut ca un atribut general, pe care poate să-l aibă orice om.

În ceea ce ne privește, noi, românii, sîntem o societate de tip colectivist, cu o concentrare mare a puterii. Pentru că n-am găsit studii care să măsoare umorul la români, dar generalizînd de la celelalte studii cu profil similar nouă, pot spune că în ţările cu colectivism puternic şi concentrare a puterii, cum este țara noastră, umorul bine reprezentat este cel legat de autoironie. Sîntem buni la autoironie. În acelaşi timp, ce e foarte interesant este că perioada comunismului ne-a antrenat umorul de self-enhancing, de autoajutorare, de autodezvoltare. 

În concluzie, umorul poate părea inefabil, dar, aşa cum în jurul răsăritului şi apusului soarelui avem nişte legi fizice clare, avem și în cazul umorului principii și mecanisme psihologice clare. Aşa că umorul poate să fie antrenat şi, în final, oricine poate să aibă umor.

Daniel David este profesor de psihologie și rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Foto: Ciprian Hord