Normalitatea și tulburarea

Trecuseră primele două săptămîni de lockdown și încercam să trăim cu restricțiile impuse pentru scăderea ratei de infectare cu COVID-19. Măști purtate pretutindeni, limitarea accesului la tot ceea ce înseamnă viață socială – evenimente, muncă, plimbări prin parc, vacanțe, petreceri, sport. Totul se întîmpla de acasă, iar pentru a putea ieși pe stradă era nevoie de o constrîngătoare declarație pe propria răspundere cum că ai ieșit pentru ceva foarte important. Normalitatea banalului nostru cotidian era pusă între paranteze. Atunci au început să apară știri despre întîmplări dintr-o altă lume. Delfini care-și făceau apariția prin canalele din Veneția, orașe ale Europei care se bucurau de un aer mult mai curat, ca efect al scăderii traficului auto, accelerarea evadării din mediul urban către mediul rural pentru un contact mai hrănitor cu natura, părinți care descoperau că pentru a-și face copiii fericiți era nevoie să devină prezenți fizic și emoțional în viața acestora. Tot pe atunci, într-o după-amiază care mă găsea pe străzile liniștite ale Bucureștiului, am dat peste o scenă pe care nu o mai trăisem din copilărie. În mijlocul unei străduțe din centrul orașului, una care de obicei era acaparată de mașini prinse în ambuteiaj, patru copii stăteau pe jos, turcește, jucînd cărți. Lîngă ei mai erau lăsate cîteva palete de badminton și o minge de fotbal. Erau absolut nestingheriți, regi și regine ai unui tărîm liniștit, în care nimeni nu părea să aibă puterea de a-i deranja. Mi-am dat seama atunci că uitasem de această normalitate pe care o trăisem în copilăria mea și că mă adaptasem de minune să supraviețuiesc într-un alt firesc, cel al unui oraș care nu mai era de mult pentru oameni. 

Statistic, normalitatea este înțeleasă ca medie a comportamentelor întîlnite în rîndul membrilor unui grup. Normal este ceea ce manifestăm preponderent la nivel colectiv. Doar că normalitatea depinde și de context. Într-un fel ne comportăm atunci cînd putem gestiona fără greutate evenimentele din jurul nostru și într-un alt fel ne purtăm atunci cînd eului nostru îi este greu să se confrunte cu realitatea. Cel de-al doilea context este cel al traumelor.

Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona. Nu este nevoie să avem de-a face cu evenimente cataclismice, distrugătoare de lumi, ci doar cu orice eveniment care nu stă în puterea eului nostru. De pildă, chiar visele noastre. Se aude perfect în germanul „traum”, care se traduce prin „vis”. Visele sînt evenimente ale psihicului nostru care nu stau în puterea conștiinței. Ceea ce visăm este trăit ca realitate, ni se întîmplă fără a putea controla și uneori ne depășește puterea de a rezista sau de a suporta. În acest ultim caz ne trezim și spunem că am avut un coșmar.

La fel, mai ales în primii noștri ani de viață, un accident grav al unui membru apropiat al familiei poate fi greu de digerat. Și mai greu de gestionat sînt agresiunea fizică, umilințele, minimalizarea sau ignorarea emoțională pe care mulți dintre noi le-am avut de îndurat din partea unor părinți la rîndul lor purtători de răni neștiute. Cînd analistul jungian Donald Kalsched vorbea despre „Kandaharul copilăriilor noastre traumatizate” nu era figurativ, ci foarte descriptiv.

Răspunsul psihicului nostru față de evenimentele traumatizante sînt mecanismele de apărare. Unele sînt primitive, altele sînt imature, iar cîteva cele mature. Spre cele din urmă tindem, pentru că ele sînt cele care presupun prezența în cea mai mare măsură a reflexivității noastre, așa cum este cazul asertivității, al umorului, al sublimării sau al compensării. Problema este cu cele imature și cu cele primitive pentru că în ele inconștientul este mult mai prezent. Pe cele din urmă le dezvoltăm din primele luni ale vieții noastre, dacă nu le-am moștenit chiar transgenerațional de la părinți, bunici, străbunici, și acționează independent de conștiința noastră. Se declanșează pe negîndite și cu multă energie emoțională ca niște soft-uri, care rulează pînă cînd se asigură că și-au făcut treaba: prezervarea inocenței rămase în psihicul persoanei care a trăit trauma. Problema cu ele este aceea că se manifestă ca un ministru al Apărării care se transformă într-un tiran. Devenim prizonierii unui străjer care se comportă ca un temnicer cu idei fixe și puține. Mecanismele defensive nu ne ajută să ne întărim eul, capacitatea acestuia de a conține emoții și trăiri. Nu ne ajută nici să ne dezvoltăm personalitatea, nici să creștem pentru a putea înfrunta pericolul. Ci au ca scop să îndepărteze posibila amenințare: durerea pe care am putea să o retrăim dacă ne-am apropia de o situație dureroasă precum cea din contextul suferinței inițiale. Or, asta înseamnă să devenim prizonieri într-o logică a supraviețuirii. Una în care angoasa, anxietatea, frica sînt omniprezente. Normalitatea noastră este foarte adesea o cumințenie astenică plină de raționalizări, proiecții, deplasări, refulări, regresări sau negări oarbe. Nu doar că ne obișnuim cu răul, ci ne adaptăm lui pentru a ne salva viața. Iar prin asta îi rămînem, de fapt, fideli. Îl lăsăm neconfruntat prin conservarea neputinței noastre. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”, unul dintre hit-urile înțelepciunii adaptative care ne țin prizonieri în logica supraviețuirii.

Se întîmplă uneori ca normalitatea vieții confiscate de anestezia mecanismelor de apărare să fie tulburată. Unele evenimente provoacă o anxietate atît de mare încît vechile tipare defensive sînt puse la încercare. Prin asta ele se arată a nu mai fi suficient de eficiente, fie își pot dezvălui tușele groase și nerealiste în încercarea lor de supracompensare, fie ne stimulează capacitatea de a ne observa mai atent, de a ne vedea mai bine.

Părintele André Scrima considera că evenimentele tulburătoare care au loc în lume sînt semnul că Sfîntul Duh lucrează întru vindecarea omului. Pentru a ilustra acest mod de a vedea evenimențialitatea istorică, el trimitea către pericopa evanghelică în care se amintește despre Scăldătoarea de la Vitezda, cea lîngă care o mulțime de oameni bolnavi așteptau tulburarea apei, semn că Îngerul Domnului se pogorîse astfel încît cel dintîi om care se atingea de apă se vindeca de orice boală era stăpînit (Ioan 5, 1-4). Conform acestei înțelegeri, cel mai mare pericol sufletesc de care este pîndit omul e tocmai încremenirea în normalitatea mecanismelor defensive, cîrjele existențiale care ne lasă impresia că sîntem sănătoși. Ba chiar, am putea amplifica, Hristos vindecă tocmai un paralitic și o mai și face de ziua Sabatului, tulburînd astfel rigiditatea procedural defensivă a iudeilor.

Merită observat că mai multe mituri importante ale creației vorbesc despre un început în care era întuneric sau haos și din care, deodată, își face apariția un principiu animator care pune în act Creația, ca Ordine opusă Haosului (Jeanine Auger Roose, The Still Point of the Turning World,  Murray Stein, Mad Parts of Sane People in Analysis, ed. Chiron Publications, 2018).

Textul iudeo-creștin al Genezei vorbește despre „Duhul [suflarea] lui Dumnezeu [care] se purta peste fața apelor”. Așa-zisul mit pelasgian al creației vorbește despre zeița Eurinome care, ieșind din Haos, începe să danseze deasupra apelor, astfel încît vîntul stîrnit de mișcarea ei face posibilă lumea. Iar mitul orfic al creației vorbește și el despre Vînt, Spirit sau Aether, Haos și un Ou Cosmic din care se naște Eros pentru a pune în mișcare Cosmosul. În diversele variante și adaptări ale acestor mituri, vîntul, suflarea este cel/cea care tulbură apele haosului pentru a face posibilă Creația. Toate aceste imagini ne spun că Haosul este ceva static, încremenire, pasivitate și rigiditate amorfă. Și că din el se poate ieși doar în măsura în care ceva este pregătit să tulbure apele inconștientului din interiorul cărora se manifestă mecanismele noastre de apărare.

„Să mă pomenești la vii, puțin adormiți, dar vii”, mi-a zis într-o zi un Părinte conștient de pasivitatea în care fusese aruncat de normalitatea supraviețuirii de zi cu zi. Și nu e o treabă ușoară să ai această conștiință a faptului de a fi ușor somnolent. Să ne amintim de tulburarea dreptului Iov. Întreaga năpastă căzută pe capul său este făcută posibilă tocmai de adormirea sa. La adăpostul statutului informal de „cel mai credincios dintre credincioși”, în apogeul relației de pînă atunci cu Dumnezeu, Iov ajunge să doarmă în papucii relației cu divinitatea. Viața lui căzuse într-o soporifică normalitate. Avea copii, supuși și averi – expresii ale darurilor acestei relații –, iar din ecuație lipsea tocmai relația, starea de tindere către adîncul sufletului său.

În aceste momente de platfus existențial ar fi bine să ne putem întreba dacă nu cumva e ceva ce nu facem bine, dacă nu sîntem pe undeva jucați de mecanismele supraviețuirii. Iar dacă răspunsul întîrzie să vină avem de sperat la o limpezitoare tulburare.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.