Criza ideologică și realinierea politică

De obicei, cînd auzim cuvîntul „ideologie” ne gîndim la ceva superficial. Este, poate, o inerţie venită din vremea comunismului. Este, poate, un reflex al gîndirii marxiste care spunea că ideologia este un element al suprastructurii care se ridică pe forţele de producţie şi mijloacele de producţie. Dar, în realitate, lucrurile nu stau așa și, înainte de a intra în discuția pe care vreau s-o fac despre ideologie, vreau să atrag atenţia că intrăm în teritoriul delicat al sensibilităților. Vom explora aspecte care vizează identitatea noastră, care validează sau invalidează bonitatea noastră intelectuală, care ridică probleme cu privire la moralitatea noastră, la chipul social pe care-l avem în ochii noştri sau în ochii concetăţenilor noştri. Or, tocmai pentru că printre dumneavoastră se află oameni cu diferite opțiuni ideologice, care vin cu puncte de vedere diferite în chestiunea pe care vreau s-o discut acum, vă propun să încercăm toți să facem un pas în spate, să ne detașăm puțin de perspectivele noastre ideologice, de prejudecăţile noastre dacă vreți, și să încercăm să privim lucrurile detaşat, analitic, tehnic.

De ce vă sugerez această detașare acum? Intrăm, cum spuneam, într-un spaţiu extrem de delicat vorbind despre aspectele transformării majore pe care o trăim, iar una dintre tezele centrale pe care vreau să le formulez este legată exact de natura acestei transformări, transformare care este asociată cu fenomene de natură ideologică. Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale. Pe parcursul expunerii mele, vom întîlni cîteva situaţii care au fost deja etichetate din punct de vedere public în anumite moduri, or fără acest exercițiu al detașării nu vom putea înțelege natura acestor fenomene și nici mecanica lor.

Să luăm ca punct de plecare observaţia că traversăm un moment de criză ideologică şi sînt mai multe semne cu privire la asta. În primul rînd, faptul că aparatul conceptual clasic, al ideologiilor clasice, ne este insuficient, fiind incapabil să servească înțelegerea unor realități sociale. Citez doar ca exemplu situația marilor corporaţii şi a capacității lor de a bulversa relaţia public-privat. Această putere formidabilă de care dispun corporațiile astăzi are implicaţii enorme cu privire la libertatea de expresie sau la drepturile de proprietate, cu consecințe asupra înseşi naturii sistemului economic. Aparatul doctrinar, ideologic pe care l-am moştenit din secolele XVIII-XIX dă rateuri cînd se confruntă cu această realitate. Un alt simptom ideologic al crizei pe care o trăim este legat de faptul că apar ideologii negative care pur şi simplu nu afirmă nimic, mărginindu-se doar să nege. În aceste ideologii nu există nici un fel de construct, nu există nici un fel de raționament, nu există nici un fel de implicaţie sau de structură explicativă. Aşa cum ştiţi, sistemele clasice încearcă să cuprindă în logica lor întreaga ordine socială şi să o explice pentru a ne orienta acţiunea umană. Dimpotrivă, aceste „noi ideologii” sînt pur şi simplu blocuri negative, direcţionate în general  împotriva liberalismului și a democraţiei. În fine, un alt simptom al crizei ideologice pe care o traversăm este confuzia şi dezarticularea partidelor politice din punct de vedere doctrinar. Însă poate că cel mai delicat simptom al crizei la care mă refer este cel pe care fiecare dintre noi l-a constatat în ultimii ani, inclusiv în timpul acestor evenimentele nefericite din Ucraina, anume că, dintr-o dată, oameni care erau sută la sută pe aceeaşi pagină atît din punctul de vedere al principiilor, cît şi cu privire la interpretarea evenimentelor din jur, se regăsesc în tabere diferite.

Toate cele menționate mai sus ne arată, de fapt, că ceva foarte serios se întîmplă, că trăim o criză structurală care se simte, în primul rînd, la nivelul doctrinelor ideologice. Cît de profundă este această criză? Teza mea este că e o criză extraordinar de profundă care afectează însuşi fundamentul doctrinar, ideologic al ordinii politice liberale, democratice, capitaliste.

Există studii ale percepțiilor pe care oamenii care trăiesc în țări democratice le au despre democrație. În toate aceste ţări, care sînt bastioane ale democraţiei, 75-80% din oamenii care sînt născuţi în anii ’30 ai secolului trecut consideră că este esenţial să trăieşti într-o democraţie. Urmărind în continuare corelația dintre deceniul în care s-au născut și atașamentul la democrație, constatăm că acesta scade treptat și ajunge la cote de sub 30% în cazul ceor născuți în anii ’80. În Statele Unite, de pildă, 75% din oamenii născuți în anii ’30 cred că este esențial să trăiești într-o democrație și doar 25% din cei născuți în anii ’80 mai cred același lucru. Chiar și în Suedia, țara în care populația exprimă cel mai consistent atașament la democrație, aproape 90% din cei născuți în anii ’30 cred că este esențial să trăiești în democrație și doar puțin peste 50% din cei născuți în anii ’80 cred același lucru. În primul tur al alegerilor prezidențiale din Franța, victoria strînsă a lui Macron s-a datorat masiv celor de peste 60 de ani. În categoriile de vîrstă de sub 60 de ani, Le Pen a învins.

De cînd a început această criză? După părerea mea, semnele ei au fost clare în 2016, pe care eu îl socotesc un an nodal, pentru că atunci au avut loc două evenimente politice majore, anume Brexit și alegerea lui Trump în funcția de președinte al SUA. Atunci a început un nou ciclu al acestei crize ideologice în care țările democratice alunecaseră încet-încet încă dinainte. Și mai cred că, după anul acesta, după 2022, marcat de invadarea Ucrainei de către Rusia și de consecințele euro-atlantice al acestei invazii, va începe al treilea ciclu al acestei crize, dar nu vreau să anticipez și mă mărginesc să discut doar pe datele de care dispunem.

Cît de mare este această criză? Criza este atît de mare încît deja în 2016 principalii purtători de ideologie şi de informaţie americani, ziarele Washington Post şi New York Times, dedicau spaţii largi discutării datelor statistice pe care le-am prezentat mai devreme şi spuneau că „becurile de avarie” la bordul democraţiei au început să pîlpîie. Acest declin în percepția publică nu afectează doar democraţia liberală, ci și capitalismul. Există o legătură clară între mulţumirea sau nemulţumirea față de performanţa economiilor și modul de raportare la democraţia liberală. Iar datele pe care le avem ne arată că oamenii nu numai că-şi pierd încrederea în democraţie, ci şi în capitalism. Iar cei care sînt nemulţumiţi din punct de vedere economic transferă acea nemulţumire la nivelul întregului sistem, respectiv la nivelul democraţiei în general.

Corelația dintre nivelul PIB global (totalul bunurilor și serviciilor produse de economia mondială) și perioadele istorice dă un grafic foarte cunoscut în lumea specialiștilor sub numele „crosa de hochei”. Mai precis, dacă avem în abscisă secolele de cînd avem informații cu privire la economia globală și în ordonată PIB-ul global, sesizăm că indiferent de structurile politice care au dominat scena lumii, că erau Persia, Imperiul Roman, Imperiul carolingian, epoca cruciadelor și tot așa, în tot acest imens parcurs al istoriei, omenirea a produs economic la un nivel relativ constant, ceea ce grafic se vede ca o linie relativ paralelă cu abscisa. Deodată, cîndva la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, graficul se curbează brusc indicînd o creștere nemaipomenită, amețitoare a PIB-ului global, o creștere exponențială aproape, cu niveluri uluitoare de PIB pe perioade foarte scurte, dacă comparăm cu secolele anterioare. Graficul are forma unei crose de hochei, într-adevăr. Ce s-a întîmplat este că în acea perioadă, în care a început creșterea aceasta nemaipomenită, s-a impus modelul capitalismului, ca o consecința a adoptării pe scară tot mai largă a ideilor liberale. Această creștere de performanță s-a tradus și într-o creștere formidabilă a bunăstării generale. Datele statistice ne arată că, în 1820, 94% din populaţia globului trăia sub pragul sărăciei, în vreme ce în 2015 sub 10% din populaţie se află în acest stadiu de pauperitate. Aceleaşi date reapar și cu privire la educaţie, alfabetizare, vaccinare, mortalitate infantilă. Ei bine, dacă pui publicului global întrebarea „În ultimii douăzeci de ani, dvs. credeţi că populaţia care trăiește în sărăcie extremă a crescut, a scăzut sau a rămas aceeaşi?”, procentul celor care dau răspunsul corect din punctul de vedere al datelor, adică al celor care spun că a scăzut, este de 20%. Abia unul din cinci oameni are percepția corectă a realității.

Acum, după ce am prezentat aceste date, formulez explicația: modul de percepție a realității este condiționat ideologic. Prin urmare, dacă vrem să-i facem pe oameni să perceapă realitatea trebuie să le-o prezentăm ideologic, căci oamenii nu cunosc și nu pot înțelege evenimentele și fenomenele socio-istorice decît dacă le sînt livrate ideologic. Or, problemele ideologice se rezolvă ideologic: prin propagandă, prin informare, prin educație, la nevoie chiar prin cenzură. Așadar, să educăm mai bine oamenii, să-i informăm mai bine, astfel încît să înțeleagă realitatea. Cam asta ar fi teza primă, cu care cam toată lumea pare a fi de acord. Eu am să formulez însă o teză alternativă, care mi se pare că ar trebui să fie luată şi ea în calcul, iar pentru asta va trebui să vă reamintesc cîteva lucruri despre arhitectura sistemului democratic. Fundamentul acestui sistem este electoratul care, organizat de partidele politice şi de grupurile de interese, dă materia primă, input-ul, prin votul reprezentativ. Astfel, urmînd voința electoratului, se alcătuiesc legislativul și executivul. Avem, de asemenea, administraţia publică, sistemul judiciar, mass-media, un sistem de lobby care la rîndul lor sînt puternic influențate de voința electoratului. Ideologia liberal-democrată despre care vorbeam, atunci cînd este operaţionalizată ca un design instituţional, subsumează tot acest sistem ideii fundamentale că cetăţeanul este suveran. Totul pleacă de la electorat, care este, dacă vreți, generatorul unui flux al mandatului reprezentativ care ajunge să determine sau să influențeze întregul sistem. Cînd se schimbă ceva la nivelul electoratului, fluxul acesta ar trebui să se transmită ca un val în interiorul întregului sistem şi toate deciziile şi tot ceea ce se întîmplă în interiorul sistemului, inclusiv deciziile care se iau la nivelul executivului şi în administrație, ar trebui să se alinieze cu ceea ce se întîmplă acolo, să vină în adecvare cu această schimbare. Or, aici s-a întîmplat ceva foarte interesant în ultima perioadă. Electoratul îşi schimbă poziţiile, are anumite preferinţe, are anumite puncte de vedere, dar partidele politice, care în mod normal ar trebui să preia acele puncte de vedere şi să le transfere mai departe sistemului, nu au făcut asta. Datele indică, de pildă, că în materia migrației electoratul european a avut o anumită poziționare, dar partidele politice mari, la nivelul întregului continent, nu au urmat-o. E doar un exemplu, mai sînt și altele. Deci dintr-o dată a apărut o ruptură între electorat şi tot acest mecanism instituţional construit pe ideea democraţiei reprezentative. Și ce ne aşteptăm să se întîmple în momentul în care partidele mainstream nu reprezintă electoratul? Pe de o parte, scade participarea la vot. Pe de altă parte, apar disensiuni și facțiuni ori chiar fărîmițări în interiorul acestor partide. Și, în final, apar partidele alternativă, care sînt înclinate mai degrabă spre autoritarism, ca să răspundă electorilor care nu se mai regăsesc în partidele clasice, dar vor să vină să voteze în continuare.

La nivelul electoratului apar clivaje noi, altele decît cele clasice, știute, pe care se constituiseră partidele politice clasice: sat-oraş, religios-laic, muncitor-capitalist etc. În general, aceste clivaje creează nu doar rupturi într-o societate, ci şi posibilităţi de aliniere. Sistemul de partide tradiţional este organizat pe anumite clivaje tradiţionale mai sus enumerate, care rezultă în opțiunile știute de stînga sau de dreapta în chestiuni economice, de liberal sau de conservator în chestiuni sociale etc. Teza mea este că, în momentul acesta, au avut loc noi combinații în funcție de noi clivaje. De pildă, dacă ar fi să votăm poziţia noastră faţă de politicile legate de COVID ne-am împărţi între anumite categorii. Dacă acela ar fi clivajul, am avea două partide; dacă însă vine momentul să votăm și politicile față de Rusia, este posibil să ne regăsim cu alţi parteneri care nu au avut aceeași opțiune ca noi în privința politicilor anti-COVID. Aceste reașezări creează noi clivaje.

Ceea ce spun este că sîntem într-un proces de realiniere în momentul de faţă și toată această confuzie ideologică, tot ceea ce vedem în jur, sentimentul că lumea ne scapă de sub control sînt rezultatele unui proces profund de realiniere în care se redesenează clivajele dintre noi.

Dragoș Paul Aligică este profesor la Universitatea București și la George Mason University, SUA.

Credit foto: Ciprian Hord