Artă fără adăpost
De ce aș răspunde eu la întrebarea despre protejarea patrimoniului muzeelor în caz de război? Avem în țară destule muzee mult mai vechi și mai mari decît MARe/Muzeul de Artă Recentă (pe care l-am deschis în 2018) și cu patrimonii infinit mai bogate, doldora de capodopere consacrate, reproduse în manuale școlare și promovate de cultura de stat. Temple ale artei și conștiinței vizuale naționale, muzeele de stat ar fi primele candidate la protecție în caz de război. Îndeosebi pentru că unele, precum MNAR, au și trecut, în decembrie 1989, printr-un veritabil război civil. Daunele au fost enorme: 90% din fostul Palat Regal a fost avariat, 30 de picturi au fost distruse, iar 50 au fost grav afectate și restaurate ani de zile. Societatea nu prea s-a sinchisit. În toate documentarele despre decembrie 1989 pare cu totul firesc că se trage cu tancul în Palatul Regal (MNAR), iar de acolo izbucnesc vîlvătăi care cuprind clădirea. Flăcările izbucnite din MNAR proveneau și de la operele de artă incendiate. Dezinteresul (chiar și retrospectiv) pentru dezastrul cultural arată slaba prețuire nu numai din partea tanchiștilor și a infanteriștilor, pentru care muzeul nu era un obiectiv cultural, ci unul militar, de unde trebuia lichidat inamicul (imaginar), ci și din partea celor care au capitalizat ulterior pe „cursul evenimentelor”. MNAR s-a redeschis, după renovări repetate, abia din anul 2000.
În ciuda acestei catastrofe unice la nivel mondial, nu au existat demersuri substanțiale în mediul muzeografic (cercetări, conferințe, ateliere) dedicate strict protejării operelor de artă în caz de război. Accentul a căzut mereu pe aspectele tehnice, logistice și profesionale, pe restaurare și pe repunerea în circuitul public a lucrărilor ciuruite. Nu au fost luate în calcul aspectele istorice și ideologice, riscurile militare și geopolitice. Mentalitatea din spatele acestei tendințe a fost hiper-optimistă – distrugerea muzeului a fost considerată un incident ieșit din comun, reprobabil (deși nimeni nu a fost pedepsit pentru asta), dar mai ales irepetabil. Convingerea generală, post-1989, că s-a intrat definitiv și ireversibil într-o eră a rațiunii, a respectării de către toți a interesului public general, a condus la neglijarea prevenției în favoarea etalării (comerciale, culturale, politice).
La noi, ca și în alte părți, a primat mereu restituirea, restaurarea, conservarea și expunerea, contextualizarea și deschiderea către public, către social media și evenimente hibride în care cufundarea artei și muzeelor în divertisment și consumism păreau singurele amenințări (simbolice!) la adresa operelor de artă. Ulterior, critica instituțională, o practică curentă a multor artiști conceptualiști, a forat intens în interiorul platformei alcătuite de muzee, colecționari, investitori și grupuri de presiune din piața de artă, pentru a demonstra ravagiile produse la nivel mental de alianța lumii artei cu lumea afacerilor. Acesta a devenit marele război simbolic al artiștilor progresiști contra muzeelor corporatizate. Un război profitabil pentru ambele tabere – artiștii și-au făcut o carieră muzeală din demistificarea și deconstruirea muzeelor, iar muzeele și-au primenit colecțiile prin achiziționarea artiștilor critici la adresa lor. Pactul travestit în retorică belicoasă a fost profitabil și pentru public, care s-a simțit tot mai inteligent ca stakeholder în agora civică a muzeelor de artă contemporană, fiind conștient de deschiderea muzeelor către artiștii care le critică și totodată de beneficiul intelectual și moral adus de arta intransigentă, care nu face nici un compromis (aiurea!) cu Puterea. Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real, capabil să răstoarne toate datele pe care se bizuiau politicile culturale care gestionau războiul simbolic, confortabil și profitabil.
Războiul simbolic al artei critice contra establishment-ului muzeal tradițional a contribuit profund la configurarea edificiilor care adăpostesc arta contemporană – le-a desfăcut, ca pe un decolteu social. White cube găurite pe dinăuntru și pe dinafară, muzeele actuale au o arhitectură specifică, cu ample deschideri și transparențe, cu accesibilitate sporită, cu grădini, buticuri, restaurante, cu lounge, spații de joacă și de loisir tot mai diverse (nu și în România, unde profilul muzeului rămîne acela al unui loc prăfos și închis, păzit de securiști acriți, singurul serviciu oferit fiind standul de cărți poștale decolorate). Muzeul de artă contemporană tipic este eminamente deschis, un templu al libertății întru divertisement, un paradis laic în care creativitatea, capitalul, politicul, mondenul și proletariatul cultural intră-n hora bunăstării. Nu este de mirare că în acest joc al lui ca și cum totul ar fi un vis frumos au intrat, cu bocanci auriți, mulți dintre oligarhii post-sovietici, ctitori de garaje dichisit curatoriate, parfumați cu aromele tari ale conceptelor critice de ultimă generație. Nimănui nu i-a păsat de unde veneau sumele care ridicau la cer cotele artiștilor și coborau pe pămînt, pentru toți muritorii, paradisurile fiscale drapate-n colecții, mascînd astfel ura și frustrările abisale ale unor societăți retrograde, poleite fără voie cu luciul subțire al mirajului intelectualist din arta contemporană. Pe acest miraj au patinat veseli, timp de decenii, galeriști, artiști, curatori internaționali, convinși că singurul lucru relevant nu era realitatea ignorată, ci VIP-party-urile.
Dar dincolo de operele de artă frecvent asimilabile cotidianului (similare cu produsele de consum – dacă este vorba de pop art, cu materialele de construcție – dacă este vorba de minimalism, cu telejurnalele – dacă este vorba de arta politică sau cu sondajele sociologice – dacă este vorba de arta angajată social), adevăratul patrimoniu al muzeelor de artă contemporană e inefabilul atmosferei, al echilibrului democratic dintre hedonism și rebeliune, dintre consum și reflecție, dintre educație și divertisment, dintre o cafea bună și o artă rea de muscă. Atmosfera aceasta, fără adăpost stabil, este bunul muzeografic cel mai de preț în arta contemporană – ea nu este emanată doar de versatilitatea exponatelor din galerii, ci mai ales de efectul vizual și mental al arhitecturii aparte a muzeelor și al serviciilor oferite de acestea. Cum să protejezi așa ceva de sălbăticia războiului? Operele de artă (supraevaluate ca vai de ele, cum se știe, banale instrumente în mîinile investitorilor) pot foarte bine să fie cazate în seifurile din buncărele băncilor, alături de aur și alte pietre (supraevaluate și ele, ca vai de noi). Dar cum ar putea fi păstrat în seifuri aerul de bunăstare, patrimoniul de voie bună al muzeelor de artă actuală?
Starea și aerul de bine
Abia cînd mi-am pus această întrebare am realizat de ce Dilema veche mi s-a adresat mie. MARe/Muzeul de Artă Recentă are și el, ca mai toate muzeele din lume, giocondele sale – capodopere știute sau descoperite de vizitatorii pătrunzători, care vin să le vadă pentru delectare și instruire.
Dar din 2018 pînă la ora actuală, ceea ce a oferit și oferă în primul rînd MARe este starea și aerul acesta de bine – o quinta essentia inseparabilă a arhitecturii, a exponatelor, a serviciilor, a produselor și a oamenilor prezenți în muzeu. Acesta este patrimoniul (imaterial) major al muzeului. Spre deosebire de multe muzee de artă, care emană pretențioase un aer de instituții solemne, de palate convertite în obiective culturale care își afirmă cu morgă sarcina de a conserva valorile trecutului, dar și în contrast cu edificiile moderniste polivalente, cu arhitecturi bizare, venite parcă dinspre viitor și decis concepute pentru a facilita activități administrative complexe și avansate, însă manifest nepotrivite locuirii, MARe are figura familiară și accesibilă a unei case ceva mai mari, deschisă cu totul spre stradă. Cu grădina și florile din curtea interioară și cu geamurile imense deschise spre galeriile și spre terasele sale, cu Ecvestra sa sonoră (monument invizibil, dar inconturnabil auditiv pentru toți trecătorii), cu forfota vizitatorilor și a consumatorilor (da, a consumatorilor!) de la gift shop sau de la restaurant, MARe este un creator de patrimoniu imaterial dinamic, nu doar un receptacul pasiv de patrimoniu material. Totul este la vedere la MARe. De aici emană aerul de bunăstare și de voie bună, patrimoniul de suflet care, în cazul unui război, se va evapora instantaneu. Unde se va duce el, cum ar putea fi păstrat, apărat? La această interogație nu se poate răspunde nicicum, căci pierderea voiei bune este nimica toată pe lîngă atrocitatea războiului, pe lîngă pierderea de vieți omenești.
Moartea artei, moartea bunăstării imateriale, a complicității și a convivialității democratice dintre critică și obiectul ei este o consecință firească a eșecului acesteia de a domestici, de a transfigura barbaria. Îndeosebi arta contemporană, care și-a făcut un titlu de glorie și un principiu de lucru din împăcare, din efectuarea unui transplant perpetuu de corectitudine politică în corpurile culturale refractare, supuse unei terapii intensive și extensive, trebuie să își asume eșecul de a genera voie bună de lungă durată și cu efecte edificatoare pentru toate conștiințele. Dacă războiul va ajunge și la noi (acesta sau altul), ne va găsi la fel de pregătiți și de nepregătiți ca întotdeauna – așa cum știu toți cei care ne-au vizitat, MARe, cu grinzile sale din beton masiv, este făcut să reziste la cutremure de peste 8,5 grade pe scara Richter. Subsolul și buncărul din acesta pot adăposti toate lucrările din colecție în cele mai bune condiții, chiar și dacă muzeul ar fi lovit de rachete. Numai că țesătura fină de sunete, mișcări, culori, gusturi și parfumuri care constituie patrimoniul viu al muzeului se va disipa definitiv odată cu prima alarmă aeriană. Nici o măsură de protecție nu va putea împiedica această ireparabilă pierdere a vieții așa cum o știm.
Erwin Kessler este istoric de artă și director-fondator al Muzeului de Artă Recentă (MARe).
Ilustrație: lucrarea Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I de Lea Rasovszky (foto: Carlos Alba)
