Ce înseamnă rîsul?

Ce se află în străfundul rizibilului? Ce element comun am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, quiproquo-ul unui vodevil, o scenă de comedie fină? Prin ce distilare anume vom obţine esenţa, mereu aceeaşi, de la care produse atît de diverse îşi împrumută fie aroma indiscretă, fie delicatul parfum? Cei mai mari dintre gînditori, începînd cu Aristotel, au atacat această măruntă problemă care se ascunde în faţa efortului de cunoaştere, alunecă, ne scapă şi se redresează, impertinentă sfidare aruncată speculaţiei filosofice. Scuza noastră, atunci cînd abordăm subiectul, la rîndul nostru, este aceea de a nu viza să închidem comicul într-o definiţie. Noi vedem în comic, înainte de toate, un lucru viu. De aceea, vom trata subiectul, oricît de facil ar părea, cu respectul pe care îl datorăm vieţii. Ne vom mărgini să-l privim crescînd şi înflorind. De la o formă la alta, prin gradaţii imperceptibile, el va îndeplini sub ochii noştri metamorfoze cu adevărat singulare. Nu vom dispreţui nimic din ceea ce vom fi văzut. Poate că vom cîştiga, de altfel, prin acest contact susţinut, ceva mult mai suplu decît o definiţie teoretică – o cunoaştere practică şi intimă, precum cea care se naşte dintr-o lungă prietenie. Şi poate vom descoperi, de asemenea, că am făcut cunoștință, fără voia noastră, cu o noţiune utilă. Raţională, în felul său, pînă şi în amplele sale transgresiuni, metodică în nebunie, visînd (aş vrea să fie aşa), dar evocind în vis viziuni care sînt imediat acceptate şi înţelese de o întreagă societate, cum ar fi posibil ca fantezia comică să nu ne înveţe despre procedeele de travaliu ale imaginaţiei omeneşti şi, în chip particular, ale imaginaţiei sociale, colective, populare? Ieşită din viaţa reală, înrudită cu arta, cum ar fi cu putinţă să nu-şi rostească pentru noi cuvîntul său asupra artei şi asupra vieţii? Vom prezenta, mai întîi, trei observaţii pe care le considerăm fundamentale. Ele se referă mai puţin la comicul în sine, cît la locul unde acesta trebuie căutat.

Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Un peisaj poate fi frumos, graţios. sublim, insignifiant sau urît, dar nu va fi niciodată rizibil. Vom rîde de un animal, dar pentru că am surprins la el o atitudine caracteristică omului sau o expresie omenească. Vom rîde de o pălărie, dar ceea ce luăm în rîs atunci nu este bucata de fetru sau de pai, ci forma pe care i-au dat-o oamenii, capriciul omenesc al cărui mulaj îl reprezintă. Mă întreb cum de un fapt atît de important, în simplitatea sa, n-a fixat într-o măsură mai mare atenţia filosofilor. Mai mulţi sînt cei care au definit omul drept „un animal care ştie să rîdă“. Ar fi putut, la fel de bine, să-l definească drept un animal care provoacă rîsul deoarece, dacă un alt animal sau un obiect lipsit de viaţă declanşează o astfel de reacţie, acest fapt se datorează unei asemănări cu omul, prin efigia pe care omul o imprimă sau prin tipul specific de folosinţă. Aş vrea acum să semnalez, drept un simptom nu mai puţin vrednic de a fi remarcat, insensibilitatea care însoţeşte de obicei rîsul. Despre comic putem afirma că nu-şi poate produce efectul decît cu condiţia de a se năpusti din senin asupra unei suprafeţe sufleteşti cuprinse în mod statornic de calm, unificată. Indiferenţa este mediul său natural. Rîsul nu are un duşman mai mare decît emoţia. Nu vreau să spun că nu putem rîde de o persoană care ne inspiră milă, de exemplu, sau chiar afecţiune: numai că atunci, pentru cîteva clipe, va trebui să uităm această afecţiune, să înăbuşim acea milă. Într-o societate a inteligenţelor pure, nu vom mai plînge, probabil, dar, cu siguranţă, vom rîde; în timp ce sufletele invariabil sensibile, acordate la unisonul vieţii, în care orice eveniment se va fi prelungit în rezonanţă sentimentală, nu vor mai cunoaşte, nici nu vor mai înţelege rîsul. Încercaţi un moment să vă interesaţi de tot ceea ce se spune, de tot ceea ce se face, să acţionaţi, în imaginaţie, împreună cu cei care acţionează, să simţiţi împreună cu cei care simt, acordaţi, în sfirşit, capacităţii dumneavoastră de a simpatiza, şansa unei depline înfloriri: ca sub puterea unei baghete magice, veţi vedea cele mai uşoare obiecte căpătînd greutate, precum şi o coloraţie severă întinzîndu-se asupra tuturor lucrurilor. Detaşaţi-vă acum, asistaţi la spectacolul vieţii ca un spectator indiferent: nenumărate drame se vor preschimba în comedii. Este de ajuns să ne astupăm urechile în faţa sunetelor muzicii într-un salon în care se dansează, pentru ca dansatorii să ne pară dintr-odată ridicoli. Cîte dintre acţiunile omeneşti ar rezista unei încercări de acest gen? Şi nu vom vedea oare multe dintre ele trecînd într-o clipită de la gravitate la glumă, dacă le vom izola de muzica sentimentului care le însoţeşte? Comicul necesită, în sfirşit, pentru a produce întregul său efect, ceva asemănător unei anestezii de moment a inimii. El se adresează inteligenţei pure.

Numai că această inteligenţă trebuie să rămînă neîncetat în contact cu alte inteligenţe. Iată cel de al treilea fapt asupra căruia aş vrea să atrag atenţia. N-am mai gusta comicul dacă ne-am simţi izolaţi. Se pare că rîsul are nevoie de un ecou. Ascultaţi-l bine: nu este un sunet articulat, net, desăvîrşit, este ceva care ar vrea să se prelungească, repercutîndu-se din aproape în aproape, ceva care începe cu o izbucnire puternică, pentru a se continua prin rostogoliri, asemenea tunetului în munţi. Şi totuşi, această repercutare nu trebuie să se prelungească la infinit. Ea poate să-şi croiască drum în interiorul unui cerc pe atît de larg pe cît vrem, cercul nu rămîne mai puţin închis. Rîsul nostru este întotdeauna rîsul unui grup. Vi s-a întîmplat poate, aşezaţi într-un vagon sau la o masă de restaurant, să auziţi călători povestindu-şi diverse istorii care trebuie să fi fost comice pentru ei, deoarece rîdeau cu voie bună. Aţi fi rîs şi dumneavoastră, ca şi ei, dacă aţi fi făcut parte din societatea lor. Dar, pentru că nu se întîmpla să fie aşa, nu aveaţi nici un chef să rîdeţi. Un bărbat care a fost întrebat de ce nu plînge la audierea unei predici în timpul căreia toată lumea vărsa lacrimi a răspuns: „Eu nu fac parte din parohie“. Ceea ce acel om gîndea despre lacrimi este cu atît mai adevărat despre rîs…

(fragment din Teoria rîsului de H. Bergson, Editura Institutul European, 1998, traducere de S. Lupașcu)