Sinuciderea celei de-a treia Rome

Cînd spui „Roma” te gîndeşti, poate, în primul rînd la oraşul care este capitala Italiei, dar dacă te gîndești la istorie, imediat te gîndești la imperiu, la cel mai important, cel mai impresionant dintre imperiile universale ale lumii, atît cît o cunoaştem. Este vorba despre un imperiu din Antichitate pe are  bizantiniştii ca mine îl duc pînă la 1453, lăsînd la o parte că şi Mehmet Cuceritorul la un moment dat a crezut că este împărat roman, dar în Occident Imperiul Roman a continuat pînă în 1806, cînd a fost închis cu forţa de către Napoleon, fără să mai amintim că în imaginarul german nu demult am încheiat „cel de-al treilea Reich” și care era, de fapt, un Reich roman, nu?

Şi totuşi, în povestea noastră, această a treia Romă nu este iniţial un imperiu. Trebuie să vă dau puţin contextul. Totul a pornit de la o scrisoare pe care o figură obscură, stareţul unei mici mănăstiri din Moscova, pe nume Filotei, a adresat-o unui guvernator regional, în vremea lui Vasile al III-lea, mare cneaz între 1505-1533. Este o lungă scrisoare despre „destinul omenirii”, inspirată din texte profetice din Biblie sau din literatura tardoantică, ce se termină cu o viziune a unui viitor în care ultimul loc în care mai există o biserică neocupată, necucerită de către erezie, este o „a treia Romă”, iar în mijlocul acestui loc se află Biserica Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei. Cel care slujeşte, care duce – textual vorbind – frîiele calului pe care se află această biserică este marele cneaz al Moscovei, care este, așadar, un fel de slujitor al Bisericii.

Secolul al XVI-lea este secolul unor foarte importante confruntări între o Biserică autonomă, o Biserică ce se opune puterii statului, şi o Biserică supusă, o Biserică angajată în proiectele statului. Ştiţi cu toţii, a doua Romă, care de fapt poartă titlul de „noua Romă”, a fost Constantinopolul – pînă astăzi în titlul Patriarhului Ecumenic aşa scrie, că este Patriarhul Romei Noi. Filotei reproșează acestei de-a doua Rome faptul că la Conciliul de la Ferarra-Florenţa, în loc să apere independenţa şi dogmele Bisericii, adevărul revelat, s-a supus intereselor împăratului, care era atunci Ioan al VIII-lea Paleologu. Acesta, vrînd să-şi salveze de-acum micul sau foarte micul lui imperiu, care se reducea practic la capitala Constantinopol și cîteva mici teritorii în jur, căuta să obțină din partea Papei finanţarea unei campanii militare care să elibereze Constantinopolul de tot mai desele asedii ale otomanilor. El a cumpărat această bunăvoinţă cu preţul supunerii Bisericii Răsăritene faţă de marele ereziarh al Occidentului, Papa.

În literatura rusă există diferite legende care văd această succesiune de „Rome”. Astfel, la început a fost un Papă al Romei, iniţial ortodox, care cade în erezie, ortodoxia se refugiază în „a doua Romă” în „Noua Romă”, adică la Constantinopol, care și ea cade în erezie la Conciliul de la Ferarra-Florenţa şi ortodoxia se refugiază mai departe în această „a treia Romă”, care este în Moscova.

Textul acestei scrisori, care datează probabil de pe la 1520-1530, a fost copiat în culegeri, în Mineele Mitropolitului Macarie și nu mai apare formula „a treia Romă”, pînă cînd ea reapare într-un text extrem de important, din 1589, odată cu apariția Patriarhiei Moscovei. Contextul e iarăși interesant. Ieremia al II-lea Tranos, Patriarh Ecumenic cu vreo două întreruperi între 1572 și 1595, a călătorit la Moscova şi a încercat să negocieze cu țarul Feodor Ivanovici, fiul lui Ivan cel Groaznic, mutarea sediului Patriarhiei Ecumenice de la Istanbul, pentru că relația sa cu sultanii devenise imposibilă. Țarul era o personalitate slabă, ștearsă, se pare că suferea de un handicap, și era condus de fapt de o camarilă din care făcea parte și viitorul țar. Ieremia al II-lea a locuit vreo doi ani la Moscova și era foarte aproape să agreeze cu țarul mutarea sediului Patriarhiei în orașul Vladimir, aflat la 200 de kilometri est de Moscova. În cele din urmă, însă, Ieremia a decis să se întoarcă la Istanbul şi le-a propus atunci rușilor, ca un fel de compensație pentru că nu va mai muta Patriarhia Ecumenică la ei, să facă din Moscova Patriarhia numărul trei, în ordinea pentarhiei. Din secolul al XV-lea era stabilit că sînt cinci mari sedii episcopale în creştinism, şi anume: Roma Veche, Roma Nouă, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cum, în secolul al XVI-lea, Roma Veche iese din calcul fiindcă a căzut în erezie, nu mai sînt decît patru locuri ocupate, deci era foarte bine că un al cincilea era liber. Dar Ieremia promite să introducă Moscova între Alexandria şi Antiohia, pe locul trei, și pleacă fericit de acolo, cu acest rezultat. Cînd ajunge la Constantinopol, însă, face o figură deseori repetată de către „prietenii” constantinopolitani: convoacă un Sinod şi spune că, totuși, nu merge locul trei, pentru că se supără Antiohia şi Ierusalimul, așa că pune Moscova pe locul cinci.

În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu, în sensul în care nu mai e vorba de o Biserică apărată de un imperiu, ci de un imperiu care înglobează o Biserică. Iar această schimbare de accent devine dramatică în momentul în care Petru cel Mare spune ceva de genul „dacă tot sînteţi Biserica noastră, a imperiului, de ce trebuie să aveţi voi un Patriarh cu care să stau eu de vorbă de la egal la egal? Nu e cazul! Facem un Sinod, toţi sînteţi mitropoliţi, și eu, țarul, pun un laic să vă organizeze şedinţele Sinodului”. Ce este important din această foarte scurtă poveste e că, la începutul folosirii formulei „a treia Romă”, opera distincţia dintre o comunitate eclezială şi o comunitate politică. Dar acest tip de gîndire, care îți are originile în secolele XIII-XIV, intră într-o anumită criză și se degradează odată cu încercarea de a reorganiza Biserica Ortodoxă în Istanbul, deci după ce otomanii au cucerit Constantinopolul. Otomanii au acceptat ca Biserica creștinilor să existe în continuare, dar au cerut ca această Biserică să aibă șefi care să răspundă pentru comunitatea lor și care să le fie lor, sultanilor, interlocutori ca reprezentanți ai comunității creștine. Așa a început ceea ce ulterior, în secolul al XIX-lea, aceeași Biserică, adică cea grecească, a denumit „filetism”, adică coincidenţa, confundarea între obiectivele unei naţiuni, unui trib (phile în greceşte înseamnă trib) și cele ale unei Biserici care trebuie să fie universală. Deci grecii şi-au adus aminte în secolul al XIX-lea că nu e acelaşi lucru Biserica, un corp eclezial universal, cu națiunea, un corp etnic care este teritorial, limitat la o limbă, la o istorie. Numai că au spus asta fiindcă erau supăraţi pe bulgari, pe sîrbi și pe noi, românii, dar au uitat că Biserica din Constantinopol devenise ea însăși o Biserică grecească și nu mai era o Biserică universală în secolul al XIX-lea.

De ce e important să punem în paralel ce se întîmplă în Rusia cu ceea ce se întîmplă în lumea grecească? Fiindcă în secolul XX, Constantinopolul şi Moscova vor intra într-o competiţie în jurul acestei idei de Biserică universală, de reprezentativitate universală a Bisericii. Iar în secolul XX, două sînt marile momente în care Biserica Rusă s-a reorganizat. Cînd, în 1917, a abdicat Țarul, una dintre primele instituţii care și-au recapătat libertatea a fost Biserica. S-a convocat imediat un Sinod, care a ales un Patriarh și a reorganizat Biserica sub autoritatea lui. Numai că această libertate a fost de foarte scurtă durată, au venit bolșevicii, iar continuitatea istorică a Bisericii Ruse s-a mutat pe alte meleaguri; o parte din ierarhi, mulţi intelectuali teologi şi nu puțini credincioși, mai ales aparținînd păturii de sus a societății ruse, au plecat în Occident și așa se face că și astăzi această Biserică Rusă se regăseşte cam pretutindeni în lume pe unde sînt comunităţi ruseşti.

Al doilea moment în care aparent se reorganizează Biserica rusă este 1991, iarăși cu ocazia alegerii unui Patriarh, este vorba de Alexei al II-lea, şi se simțea din nou momentul unei libertăți regăsite. Ce se află între aceste două momente de libertate, de eliberare a Bisericii ruse? În 1927, unul dintre cei trei mitropoliţi care mai rămăseseră în libertate în Uniunea Sovietică, pe nume Serghie Stragorodski, cu rolul de „locum tenens” al Patriarhului care murise între timp, face o declaraţie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse față de partidul proletariatului sovietic, Partidul Comunist, şi față de URSS. Răspunzînd oarecum acestei declarații, după 1927, doctrina oficială a Partidului Comunist din URSS a fost că Biserica este o instituţie depăşită, iar proletariatul, prin educaţie progresistă, se va elibera de aceste superstiţii încet-încet şi Biserica va dispărea, după legile istoriei. Numai că vine anul 1943, după un 1942 în care Stalin era aproape să piardă războiul, iar dictatorul bolșevic îşi aduce aminte că pe undeva mai vegetează acel bătrîn mitropolit, ajuns nonagenar între timp, Serghie, şi‑l cheamă la el pentru a-i propune să reînfiinţeze Patriarhia, devenind din locum tenens chiar primul Patriarh al Bisericii reînfiinţate în schimbul sprijinului pentru mobilizarea populației la luptă. Rămîne memorabilă scena în care Mitropolitul Serghie iese pe scările Comitetului Central, iar Stalin e lîngă el şi-l ţine de sub braţ, de partea cealaltă fiind un alt diacon. Aşa ieşea Patriarhul întotdeauna, sprijinit de sub braţ de către diacon. Stalin, cu ironie, joacă rolul de diacon care-l sprijină pe Patriarh în coborîşul lui pe scările Comitetului Central. Stalin, absolvent de Seminar Teologic, știa bine ce simbolism transmite poporului.

Această Biserică, reînființată de Stalin, se termină într-un fel, sau cel puţin asta este impresia pe care ne-o dă noul Patriarh Alexei al II-lea, că această Biserică se termină în 1991, prin moartea ultimului Patriarh sovietic, Timen, şi eşecul alegerii ca succesor a celui care este încă în viaţă, Filaret Denisenko, mitropolit de Kiev pe atunci, locum tenens o vreme al Patriarhiei Moscovei şi care aştepta să fie ales. Şi atunci are loc o mică răsturnare, cel care era pregătit să fie succesor, Filaret, nu reuşeşte să-ți adjudece scaunul patriarhal, se reîntoarce la Kiev şi devine iniţiatorul primei disidenţe bisericeşti în Ucraina.

Noul Patriarh ales, Kiril, readuce tot mai mult în discurs retorica celei de-a treia Rome, el venind în funcția de cap al Bisericii ruse din aceea de „ministru de Externe” al ei și fiind așadar mai degrabă un politician. E tot mai clar că sensul formulei „a treia Romă” este răsturnat, ea nu mai înseamnă o Biserică autonomă cu vocație universală, ci o Biserică ale cărei obiective s-au unit cu obiectivele politice ale statului.

În ceea ce privește prezentul, închei spunînd că mi se pare corectă evaluarea fostului director al editurilor Patriarhiei Moscovei, Serghei Ciapnin, plecat mai demult din Rusia, astăzi cercetător în Occident, care spune că ce se petrece acum în Biserica Ortodoxă Rusă este religie civilă post-sovietică. Serghei Ciapnin e în Statele Unite, a scăpat, că altfel… Ortodoxia din afară este conştientă de această răsturnare la 180 de grade. Sigur că rămîne întrebarea: ce impact va avea acest fenomen asupra conştiinţei ortodoxe în ansamblu? Şi aici sigur că se deschide o întreagă discuţie foarte importantă: e posibilă o a patra Romă?

Petre Guran este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Credit foto: Ciprian Hord