Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă

Cosmin POPA
Publicat în Dilema Veche nr. 944 din 12 – 18 mai 2022
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg

Ceea ce încearcă astăzi Putin e să schițeze o nouă identitate imperială rusă şi o modalitate de desăvîrşire a construcţiei naţionale ruseşti. Noua identitate imperială rusă are o preistorie, o istorie, un prezent: un fir roşu. Acesta este reprezentat de ideile pe care regimul politic rusesc, aşa cum s-a structurat el după destrămarea Uniunii Sovietice, le-a plantat în societatea rusă. Acum, în funcţie de circumstanţe, sînt scoase la suprafaţă, într-o formă distorsionată sau în acord cu intenţia originală, însă acţionează ca un ferment asupra intelectului colectiv rusesc.

De ce chestiunea imperială? Sîntem aici într-un spaţiu pe care unii l-ar cataloga ca fiind de extracţie culturală germanică. În cazul german, ca şi în cazul rusesc, problema imperială este inextricabil legată de chestiunea naţională. Odată desăvîrşită construcţia naţională germană, să spunem la jumătatea secolului al XIX-lea, în mod automat s-a pus problema imperialismului german, factorului imperial german. De ce? Pentru că aceste două ţări sînt în esenţa lor prea mari pentru Europa şi prea mici pentru lume. Ceea ce predispune la dezechilibre pe care evenimentele politice violente le rezolvă parțial (sau nu...). O altă specificitate a construcţiei istorice ruseşti este capacitatea personalităţilor foarte puternice de a construi în jurul lor sisteme politice.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste personalităţi care au modelat civilizaţia politică rusă este Ivan cel Groaznic. El a reușit să construiască un sistem politic legat direct de persoana sa, care se prăbuşeşte odată cu dispariţia sa. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Petru cel Mare, la 1725. Deşi fundamentele dinastiei păreau a fi asigurate, ea intră într-o criză de succesiune care se repetă pînă la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a faptului că Petru desfiinţează prin decret principiile eredităţii pe linie masculină, odată cu uciderea fiului său în baza acuzaţiilor de complot împreună cu Carol al XII-lea al Suediei. A treia personalitate este desigur Stalin. Nu insist asupra evenimentelor care au urmat după 1953, deşi imperialiştii de astăzi definesc Uniunea Sovietică ca fiind forma perfectă a imperiului rus, de natură să rezolve, să escamoteze principala dilemă a Rusiei, care fiind structurată conform principiilor unui stat naţional se comportă ca un imperiu multinaţional fără să admită acest lucru; totuşi, Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin, nu a reuşit niciodată să iasă dintr-o criză structurală la care Stalin însuși a predispus-o.

Acestea sînt trei linii de forţă sub amprenta cărora evoluează putinismul. Există astăzi o falsă dilemă: cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională? Mi se pare o dilemă de natură artificială. Pentru că, aşa cum bine se exprima unul din editorialiştii agenţiei Rial Novosti din zilele războiului ucrainean, de multe ori literatura rusă umblă pe căile armatei ruse. Sub cultura clasică rusească, pe care regimurile politice ruseşti au folosit-o ca vitrină a bunelor intenţii, se dezvoltă o subcultură oficială care argumentează şi fundamentează planurile politice ale acestor regimuri. Acesta este şi cazul Rusiei.

Sînt mai multe elemente care contribuie la asta. Prima ipoteză este că vecinătatea agresivă a Rusiei a reprezentat un factor geopolitic permanent. Asta înseamnă că începînd cu Hoarda de Aur, continuînd cu Ducatul Livonian, Polonia, Imperiul Otoman, încercuirea capitalistă, imperiul rus, indiferent de forma pe care a luat-o, s-a dezvoltat într-un mediu ostil, lucru care, spun ei, ar fi valabil şi astăzi. Într-un fel sau altul, regimul politic rusesc se pune singur într-o dilemă pe care n-o poate rezolva decît prin intermediul războiului. A doua ipoteză de lucru este aceea că formula politică şi militară de organizare a populaţiei ruse s-a dovedit mult mai eficientă decît cea a vecinilor săi, prin orientarea preponderentă a resurselor materiale şi intelectuale către întreţinerea şi dezvoltarea maşinii de stat şi a armatei.

În baza acestor două ipoteze de lucru este formulată şi a treia, şi anume că există două tipuri de preţ aferente acestei formule istorice de dezvoltare a imperiului, şi anume că puterea imperială presupune în mod absolut absenţa libertăţii, pentru că libertatea este un preţ plătit pentru existenţa imperiului, iar a doua este legată de sistemul economic şi pleacă de la o teză dezvoltată de unul dintre cei mai respectabili istorici ai Rusiei, academicianul Milov, care spune că dezvoltarea unui model economic bazat pe munca aservită este cel care a potenţat dezvoltarea puterii imperiale ruseşti.

Există o manieră de interpretare oarecum detaşată de evenimentele politice, de drama umană de astăzi, care priveşte această expansiune a Rusiei către Ucraina ca pe o direcţie facilă de expansiune a Rusiei, a unui regim care este forţat să se consolideze prin intermediul războiului. Şi aş face o analogie legată de una dintre cele mai bune perioade pentru dezvoltarea politică a românilor, cea care a urmat după Războiul Crimeei, de exemplu. Sîntem la jumătatea secolului al XIX-lea, în care are loc ceea ce mulţi istorici români numesc „decolarea politică a României”. Avem în prima parte a secolului al XIX-lea o reintrare a României, a românilor în istoria politică europeană, care are loc pe fondul unei prezenţe extrem de contondente a Rusiei în Balcani, şi o decolare politică, formarea statului şi ulterior independenţa, care au loc pe fondul unei retrageri tactice a Rusiei din Europa, din Balcani. Sigur, pentru români aceasta funcţionează. Pentru ruşi, deşi perioada cuprinsă între 1856 şi 1877 este descrisă ca fiind „jugul” Congresului de la Paris, ea înseamnă paradoxal cea mai rapidă expansiune teritorială rusească. Este perioada expansiunii teritoriale din Asia Centrală şi din Caucazul de Nord, în care Rusia abordează spaţii facile din punct de vedere tehnologic, politic şi militar şi obţine rezultate spectaculoase, pe care nu le-a pierdut nici astăzi, rezultate pe care, deşi sîntem tentaţi să explicăm succesele militare şi politice ale Rusiei prin performanţele aparatului militar, vom vedea, apropiindu-ne de materialul istoric, că ele sînt ceva mai rafinate și vin din modelul de interacţiune cu elitele locale din Asia Centrală, dar mai ales din Caucaz. Un model integraţionist, în care elitele politice din Caucaz sînt asimilate nobilimii ruseşti de la Sankt Petersburg, primesc titluri nobiliare şi reuşesc să fie introduse în sistem. Deci asta este una dintre explicaţiile pentru care veţi vedea că astăzi regimul Putin a simţit nevoia să folosească în campania sa din Ucraina preponderent soldaţi recrutaţi din regiunile de sud, pentru care loialitatea faţă de Rusia este o chestiune care nu ţine de aderenţa la valori civice sau politice, ci ţine cu precădere de aderenţa la nişte valori specifice clanului.

Gîndirea asta imperială a lucrat foarte mult pe principiul bombelor cu explozie întîrziată. Anumite idei au fost lăsate să fermenteze şi abia acum sînt detonate de regimul politic. Ceea ce se întîmplă acum în Rusia este practic o răsturnare a unei gîndiri imperiale care a existat încă de la începutul anilor 2000 şi care a fost formalizată chiar în 2003 de unul dintre actorii politici importanţi pe care astăzi îl vom descoperi în ipostaze oarecum inedite. Este o basculare de la tipul de imperialism liberal, în baza căruia a funcţionat Rusia post-sovietică din 1991 pînă la începutul anilor 2000, imperialism liberal văzut ca un efort rusesc de occidentalizare a întregului spaţiu post-sovietic. Sigur că acest imperialism liberal, care pleca de la premisa necesităţii modernizării şi colaborării cu Occidentul, avea o agendă naţională rusească la bază, însă fundamentul ideologic şi politic al acestui liberalism era modernizarea, adecvarea întregului spaţiu post-sovietic la Occident, evident văzut ca spaţiu de dominaţie politică absolută rusească, dar într-o manieră dacă vreţi sincronică cu ceea ce se întîmpla în Occident. În momentul de faţă are loc o basculare către reversul acestui imperialism economic, şi anume o punere a accentului pe îngustarea oportunităţilor modernizării şi alimentarea logicii confruntaţionale cu Occidentul. Preistoria acestei logici confruntaționale începe în 1991, atunci cînd, în primul său discurs adresat foştilor cetăţeni sovietici, Boris Elţîn a pus în mod explicit problema compatrioţilor ruşi rămaşi în graniţele noului stat. La vremea respectivă, Boris Elţîn nu prea ştia ce să facă cu aceşti compatrioţi, nu avea pentru ei nici un program politic, însă lucrurile au evoluat în paralel cu ceea ce Rusia a perceput ca fiind respingerea Occidentului. O respingere a Occidentului care a venit nu atît în baza unui program occidental de excludere a Rusiei, ci mai degrabă în urma incapacităţii Rusiei de a administra rațional această tranziţie. Ceea ce a asigurat una dintre premisele fundamentale ale putinismului de astăzi, şi anume asocierea democraţiei şi a liberalismului cu anarhia şi decăderea.

Lucrurile au evoluat în decurs de numai cinci ani, între 1991 şi 1996. În 1991, una dintre soluţiile propuse de Elţîn a fost introducerea unei cetăţenii a Comunităţii Statelor Independente, care să cuprindă toate statele. Belarusul, Kazahstanul, Uzbekistanul au acceptat această iniţiativă, dar Ucraina a respins-o energic, din raţiuni care ţineau nu numai de componenţa etnică a acestei republici, dar şi de agenda politică a preşedintelui de atunci, Leonid Kravciuk. În 1996, istoria ia o nouă întorsătură. Elţîn a lansat un apel (pe care eu l-am resimţit ca pe un semnal de alarmă) către întreaga comunitate intelectuală, umanistă din Rusia, de a elabora o nouă idee naţională. Rusia se afla, la fel ca şi acum, într-o psihologie, într-o isterie a urgenţei ideologice. Puterea politică, într-o manieră evidentă, contesta faptul că deşertul cultural-ideologic lăsat de dispariţia Uniunii Sovietice nu fusese înlocuit decît cu autoritatea preşedintelui, fără ca în jurul acesteia să se acumuleze un corpus de idei care să dea o direcţie de dezvoltare, o direcţie civilizaţională acestei dictaturi. Şi atunci apare în 1996 acest apel.

Apelului lui Elţîn i-a răspuns un etnograf și sociolog, Vladimir Kabuzan, care a publicat rezultatele unui studiu extins al istoriei colonizării populaţiei ruse pe întreaga suprafaţă a Uniunii Sovietice, un studiu care conţinea şi o hartă etno-lingvistică a populaţiei ruse din fosta Uniune Sovietică, în care el susţinea că Rusia fie trebuie să anexeze, fie trebuie să găsească o formulă de colaborare, de autonomizare lingvistică teritorială şi culturală cu o serie de zone, printre care sud-estul Ucrainei, nordul Kazahstanului, o parte a Letoniei şi a Estoniei şi desigur a Transnistriei. Kabuzan pleca de la o premisă aparent sănătoasă, o premisă apărută pe fondul primului război ruso-cecen, care spunea că, în aceste condiţi,i Rusia trebuie să fie gata să renunţe la posesia unor zone de graniţă cu populaţie non-rusă. Acesta este momentul cînd apare această gîndire legată de compatrioţi, de comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată, dusă la un nivel ştiinţific, însă ea a fost rapid preluată de puterea politică. În perioada sfîrşitului anilor ’90-2000, această interacţiune a Rusiei cu comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată avea iarăşi un substrat economic, pornea de la premisele necesităţii modernităţii în condiţiile menţinerii acestor legături, dar ea a fost formalizată exact în anul 2000 sub titlul unui document numit „Strategia pentru Rusia – agenda preşedintelui 2000”. Acest document spunea că Rusia trebuie să îşi reinstaureze influenţa politică, economică şi culturală în zonele unde există comunităţi ruseşti compacte, prin preluarea, în primă instanţă, a controlului economic. Iar ideea acestei strategii a anului 2000, strategie menită să fie aplicată de preşedintele Putin, a fost preluarea controlului rusesc asupra infrastructurii energetice a acestor republici în contra stingerii datoriilor acumulate de aceste republici imediat după destrămarea URSS. Ceea ce s-a şi întîmplat.

(textul de față este o versiune prescurtată a conferinței susținute de Cosmin Popa în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Arad, aprilie 2022)

Cosmin Popa este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, fiind specializat în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice.

Foto: EPA-EFE / adevarul.ro

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.