Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă

Cosmin POPA
Publicat în Dilema Veche nr. 944 din 12 – 18 mai 2022
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg

Ceea ce încearcă astăzi Putin e să schițeze o nouă identitate imperială rusă şi o modalitate de desăvîrşire a construcţiei naţionale ruseşti. Noua identitate imperială rusă are o preistorie, o istorie, un prezent: un fir roşu. Acesta este reprezentat de ideile pe care regimul politic rusesc, aşa cum s-a structurat el după destrămarea Uniunii Sovietice, le-a plantat în societatea rusă. Acum, în funcţie de circumstanţe, sînt scoase la suprafaţă, într-o formă distorsionată sau în acord cu intenţia originală, însă acţionează ca un ferment asupra intelectului colectiv rusesc.

De ce chestiunea imperială? Sîntem aici într-un spaţiu pe care unii l-ar cataloga ca fiind de extracţie culturală germanică. În cazul german, ca şi în cazul rusesc, problema imperială este inextricabil legată de chestiunea naţională. Odată desăvîrşită construcţia naţională germană, să spunem la jumătatea secolului al XIX-lea, în mod automat s-a pus problema imperialismului german, factorului imperial german. De ce? Pentru că aceste două ţări sînt în esenţa lor prea mari pentru Europa şi prea mici pentru lume. Ceea ce predispune la dezechilibre pe care evenimentele politice violente le rezolvă parțial (sau nu...). O altă specificitate a construcţiei istorice ruseşti este capacitatea personalităţilor foarte puternice de a construi în jurul lor sisteme politice.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste personalităţi care au modelat civilizaţia politică rusă este Ivan cel Groaznic. El a reușit să construiască un sistem politic legat direct de persoana sa, care se prăbuşeşte odată cu dispariţia sa. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Petru cel Mare, la 1725. Deşi fundamentele dinastiei păreau a fi asigurate, ea intră într-o criză de succesiune care se repetă pînă la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a faptului că Petru desfiinţează prin decret principiile eredităţii pe linie masculină, odată cu uciderea fiului său în baza acuzaţiilor de complot împreună cu Carol al XII-lea al Suediei. A treia personalitate este desigur Stalin. Nu insist asupra evenimentelor care au urmat după 1953, deşi imperialiştii de astăzi definesc Uniunea Sovietică ca fiind forma perfectă a imperiului rus, de natură să rezolve, să escamoteze principala dilemă a Rusiei, care fiind structurată conform principiilor unui stat naţional se comportă ca un imperiu multinaţional fără să admită acest lucru; totuşi, Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin, nu a reuşit niciodată să iasă dintr-o criză structurală la care Stalin însuși a predispus-o.

Acestea sînt trei linii de forţă sub amprenta cărora evoluează putinismul. Există astăzi o falsă dilemă: cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională? Mi se pare o dilemă de natură artificială. Pentru că, aşa cum bine se exprima unul din editorialiştii agenţiei Rial Novosti din zilele războiului ucrainean, de multe ori literatura rusă umblă pe căile armatei ruse. Sub cultura clasică rusească, pe care regimurile politice ruseşti au folosit-o ca vitrină a bunelor intenţii, se dezvoltă o subcultură oficială care argumentează şi fundamentează planurile politice ale acestor regimuri. Acesta este şi cazul Rusiei.

Sînt mai multe elemente care contribuie la asta. Prima ipoteză este că vecinătatea agresivă a Rusiei a reprezentat un factor geopolitic permanent. Asta înseamnă că începînd cu Hoarda de Aur, continuînd cu Ducatul Livonian, Polonia, Imperiul Otoman, încercuirea capitalistă, imperiul rus, indiferent de forma pe care a luat-o, s-a dezvoltat într-un mediu ostil, lucru care, spun ei, ar fi valabil şi astăzi. Într-un fel sau altul, regimul politic rusesc se pune singur într-o dilemă pe care n-o poate rezolva decît prin intermediul războiului. A doua ipoteză de lucru este aceea că formula politică şi militară de organizare a populaţiei ruse s-a dovedit mult mai eficientă decît cea a vecinilor săi, prin orientarea preponderentă a resurselor materiale şi intelectuale către întreţinerea şi dezvoltarea maşinii de stat şi a armatei.

În baza acestor două ipoteze de lucru este formulată şi a treia, şi anume că există două tipuri de preţ aferente acestei formule istorice de dezvoltare a imperiului, şi anume că puterea imperială presupune în mod absolut absenţa libertăţii, pentru că libertatea este un preţ plătit pentru existenţa imperiului, iar a doua este legată de sistemul economic şi pleacă de la o teză dezvoltată de unul dintre cei mai respectabili istorici ai Rusiei, academicianul Milov, care spune că dezvoltarea unui model economic bazat pe munca aservită este cel care a potenţat dezvoltarea puterii imperiale ruseşti.

Există o manieră de interpretare oarecum detaşată de evenimentele politice, de drama umană de astăzi, care priveşte această expansiune a Rusiei către Ucraina ca pe o direcţie facilă de expansiune a Rusiei, a unui regim care este forţat să se consolideze prin intermediul războiului. Şi aş face o analogie legată de una dintre cele mai bune perioade pentru dezvoltarea politică a românilor, cea care a urmat după Războiul Crimeei, de exemplu. Sîntem la jumătatea secolului al XIX-lea, în care are loc ceea ce mulţi istorici români numesc „decolarea politică a României”. Avem în prima parte a secolului al XIX-lea o reintrare a României, a românilor în istoria politică europeană, care are loc pe fondul unei prezenţe extrem de contondente a Rusiei în Balcani, şi o decolare politică, formarea statului şi ulterior independenţa, care au loc pe fondul unei retrageri tactice a Rusiei din Europa, din Balcani. Sigur, pentru români aceasta funcţionează. Pentru ruşi, deşi perioada cuprinsă între 1856 şi 1877 este descrisă ca fiind „jugul” Congresului de la Paris, ea înseamnă paradoxal cea mai rapidă expansiune teritorială rusească. Este perioada expansiunii teritoriale din Asia Centrală şi din Caucazul de Nord, în care Rusia abordează spaţii facile din punct de vedere tehnologic, politic şi militar şi obţine rezultate spectaculoase, pe care nu le-a pierdut nici astăzi, rezultate pe care, deşi sîntem tentaţi să explicăm succesele militare şi politice ale Rusiei prin performanţele aparatului militar, vom vedea, apropiindu-ne de materialul istoric, că ele sînt ceva mai rafinate și vin din modelul de interacţiune cu elitele locale din Asia Centrală, dar mai ales din Caucaz. Un model integraţionist, în care elitele politice din Caucaz sînt asimilate nobilimii ruseşti de la Sankt Petersburg, primesc titluri nobiliare şi reuşesc să fie introduse în sistem. Deci asta este una dintre explicaţiile pentru care veţi vedea că astăzi regimul Putin a simţit nevoia să folosească în campania sa din Ucraina preponderent soldaţi recrutaţi din regiunile de sud, pentru care loialitatea faţă de Rusia este o chestiune care nu ţine de aderenţa la valori civice sau politice, ci ţine cu precădere de aderenţa la nişte valori specifice clanului.

Gîndirea asta imperială a lucrat foarte mult pe principiul bombelor cu explozie întîrziată. Anumite idei au fost lăsate să fermenteze şi abia acum sînt detonate de regimul politic. Ceea ce se întîmplă acum în Rusia este practic o răsturnare a unei gîndiri imperiale care a existat încă de la începutul anilor 2000 şi care a fost formalizată chiar în 2003 de unul dintre actorii politici importanţi pe care astăzi îl vom descoperi în ipostaze oarecum inedite. Este o basculare de la tipul de imperialism liberal, în baza căruia a funcţionat Rusia post-sovietică din 1991 pînă la începutul anilor 2000, imperialism liberal văzut ca un efort rusesc de occidentalizare a întregului spaţiu post-sovietic. Sigur că acest imperialism liberal, care pleca de la premisa necesităţii modernizării şi colaborării cu Occidentul, avea o agendă naţională rusească la bază, însă fundamentul ideologic şi politic al acestui liberalism era modernizarea, adecvarea întregului spaţiu post-sovietic la Occident, evident văzut ca spaţiu de dominaţie politică absolută rusească, dar într-o manieră dacă vreţi sincronică cu ceea ce se întîmpla în Occident. În momentul de faţă are loc o basculare către reversul acestui imperialism economic, şi anume o punere a accentului pe îngustarea oportunităţilor modernizării şi alimentarea logicii confruntaţionale cu Occidentul. Preistoria acestei logici confruntaționale începe în 1991, atunci cînd, în primul său discurs adresat foştilor cetăţeni sovietici, Boris Elţîn a pus în mod explicit problema compatrioţilor ruşi rămaşi în graniţele noului stat. La vremea respectivă, Boris Elţîn nu prea ştia ce să facă cu aceşti compatrioţi, nu avea pentru ei nici un program politic, însă lucrurile au evoluat în paralel cu ceea ce Rusia a perceput ca fiind respingerea Occidentului. O respingere a Occidentului care a venit nu atît în baza unui program occidental de excludere a Rusiei, ci mai degrabă în urma incapacităţii Rusiei de a administra rațional această tranziţie. Ceea ce a asigurat una dintre premisele fundamentale ale putinismului de astăzi, şi anume asocierea democraţiei şi a liberalismului cu anarhia şi decăderea.

Lucrurile au evoluat în decurs de numai cinci ani, între 1991 şi 1996. În 1991, una dintre soluţiile propuse de Elţîn a fost introducerea unei cetăţenii a Comunităţii Statelor Independente, care să cuprindă toate statele. Belarusul, Kazahstanul, Uzbekistanul au acceptat această iniţiativă, dar Ucraina a respins-o energic, din raţiuni care ţineau nu numai de componenţa etnică a acestei republici, dar şi de agenda politică a preşedintelui de atunci, Leonid Kravciuk. În 1996, istoria ia o nouă întorsătură. Elţîn a lansat un apel (pe care eu l-am resimţit ca pe un semnal de alarmă) către întreaga comunitate intelectuală, umanistă din Rusia, de a elabora o nouă idee naţională. Rusia se afla, la fel ca şi acum, într-o psihologie, într-o isterie a urgenţei ideologice. Puterea politică, într-o manieră evidentă, contesta faptul că deşertul cultural-ideologic lăsat de dispariţia Uniunii Sovietice nu fusese înlocuit decît cu autoritatea preşedintelui, fără ca în jurul acesteia să se acumuleze un corpus de idei care să dea o direcţie de dezvoltare, o direcţie civilizaţională acestei dictaturi. Şi atunci apare în 1996 acest apel.

Apelului lui Elţîn i-a răspuns un etnograf și sociolog, Vladimir Kabuzan, care a publicat rezultatele unui studiu extins al istoriei colonizării populaţiei ruse pe întreaga suprafaţă a Uniunii Sovietice, un studiu care conţinea şi o hartă etno-lingvistică a populaţiei ruse din fosta Uniune Sovietică, în care el susţinea că Rusia fie trebuie să anexeze, fie trebuie să găsească o formulă de colaborare, de autonomizare lingvistică teritorială şi culturală cu o serie de zone, printre care sud-estul Ucrainei, nordul Kazahstanului, o parte a Letoniei şi a Estoniei şi desigur a Transnistriei. Kabuzan pleca de la o premisă aparent sănătoasă, o premisă apărută pe fondul primului război ruso-cecen, care spunea că, în aceste condiţi,i Rusia trebuie să fie gata să renunţe la posesia unor zone de graniţă cu populaţie non-rusă. Acesta este momentul cînd apare această gîndire legată de compatrioţi, de comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată, dusă la un nivel ştiinţific, însă ea a fost rapid preluată de puterea politică. În perioada sfîrşitului anilor ’90-2000, această interacţiune a Rusiei cu comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată avea iarăşi un substrat economic, pornea de la premisele necesităţii modernităţii în condiţiile menţinerii acestor legături, dar ea a fost formalizată exact în anul 2000 sub titlul unui document numit „Strategia pentru Rusia – agenda preşedintelui 2000”. Acest document spunea că Rusia trebuie să îşi reinstaureze influenţa politică, economică şi culturală în zonele unde există comunităţi ruseşti compacte, prin preluarea, în primă instanţă, a controlului economic. Iar ideea acestei strategii a anului 2000, strategie menită să fie aplicată de preşedintele Putin, a fost preluarea controlului rusesc asupra infrastructurii energetice a acestor republici în contra stingerii datoriilor acumulate de aceste republici imediat după destrămarea URSS. Ceea ce s-a şi întîmplat.

(textul de față este o versiune prescurtată a conferinței susținute de Cosmin Popa în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Arad, aprilie 2022)

Cosmin Popa este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, fiind specializat în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice.

Foto: EPA-EFE / adevarul.ro

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.