Libertatea și inamicii ei – o privire europeană

Aş arunca spre inamicii libertăţii o privire europeană. M-am gîndit şi eu de ce ar fi necesar să discutăm despre perspectiva europeană asupra acestei probleme. Lucrurile par mai complicate decît sînt. Există inamici externi ai libertăţii europene şi există inamici interni ai libertăţii europene. Aşa încît discuţia despre libertatea europeană nu este o discuţie care se poartă doar în raport cu inamicii pe care noi îi desemnăm cu uşurinţă, de tipul regimurilor autocratice sau totalitare, ci şi cu inamicii uneori insidioși care se află în interiorul Europei şi care pun în pericol acest eşafodaj care s-a clădit cu foarte mult efort de-a lungul secolelor. Şi pentru că mi-am propus în seara aceasta să nu merg pe linia lucrurilor comune, vă propun în primul rînd să privim la o evidenţă: libertatea europeană, din perspectiva constituţională, este mai recentă decît pare. Dacă am face o fotografie a Europei la 1938 şi o fotografie a Europei la 1958, am constata diferenţe radicale. Şi principalul lucru pe care l-am constata este că Europa s-a reinventat juridic şi politic în perioada postbelică. Din păcate, a fost un proces de reinventare la care România, la acea dată protectorat comunist, nu putea să participe decît indirect, prin vocile celor care, asemenea lui Grigore Gafencu, erau parte din exilul democratic. Dar fenomenul libertăţii consolidat şi garantat constituţional este mai recent decît pare şi este legat de această capacitate a Constituțiilor vest-europene postbelice de a pune în echilibru ideea fundamentală a libertăţii cu ideea fundamentală a datoriei, plasînd libertatea şi într-un context etic şi despărţind-o de utopie. Pentru că libertatea, aşa cum o dovedesc toate aceste Constituții, nu poate exista decît dacă te desparţi de utopie şi dacă încerci să aşezi politica pe un temei al realităţilor umane şi, mai presus de toate, pe temeiul demnităţii umane.

De aceea, atunci cînd noi discutăm despre revigorarea constituţionalismului în Europa postbelică avem în vedere în principal această lege fundamentală, monumentală, a Germaniei, care apare într-un moment dramatic pentru naţiunea germană şi în care regăsim atîtea dintre valorile pe care astăzi le considerăm de la sine înţelese. Şi mă gîndesc la valoarea demnităţii umane, care figurează în Constituția Germaniei, de multe ori invocată, dar niciodată poate citită cu adevărat. Ce este în cele din urmă demnitatea umană şi cum ne poate ajuta ea să înţelegem problema libertăţii? Cred că răspunsul este simplu: demnitatea umană îţi indică o politică la scară umană, o politică ce se face pentru oameni şi care nu are în vedere ţeluri abstracte, ci vieţile cotidiene ale celor care se nasc şi mor aici, şi nu într-un viitor mult prea îndepărtat ca să-l evocăm aşa, în chip metaforic. Din acest punct de vedere, aceste Constituții antiutopice stabilesc întemeierile de la care, cred eu, nu ar trebui să ne abatem cu adevărat niciodată: această legătură dintre libertate, constituţionalism şi demnitate umană. Şi această idee pe care nu încetez să o evoc, a guvernării la scară umană. Este o idee în general asociată cu acest curent ordoliberal, un curent care a fost legat în trecut şi de anumite iniţiative politice din spaţiul românesc. Din păcate, nici unele dintre aceste iniţiative nu au reuşit să dea fructele pe care le aşteptam, dar ordoliberalismul asta înseamnă. Înseamnă încrederea în om, încrederea în iniţiativa privată, încrederea în puterea proprietăţii de a-l face pe om independent faţă de stat şi încrederea în demnitatea umană. Fiindcă demnitate umană şi libertate, îmi pare rău să-i dezamăgesc pe amicii noştri socialişti, nu poate exista fără proprietate privată. Nu ne putem încrede în stat ca el să ne garanteze drepturile. Avem nevoie să ne apărăm, iar pavăza cea mai importantă a libertăţii este proprietatea privată, acumulată şi respectată sub imperiul domniei legii. După părerea mea, libertatea de expresie şi libertatea de a deţine o proprietate sînt elementele care definesc pe om şi îi dau posibilitatea să dăinuie.

Şi venim acum la problema inamicilor, pentru că vă spuneam de aceste temelii: după o jumătate de veac observăm, din păcate, că o parte dintre aceste temelii sînt erodate şi că mulţi în spaţiul european sînt din ce în ce mai puţin preocupaţi de domnia legii, de proprietate privată, de demnitate umană, de liberul-arbitru al omului. Sîntem din ce în ce mai preocupaţi de planificare, de scheme utopice, vaste, atît de vaste încît depăşesc viaţa unui om pentru a fi realizate. Ni se vorbeşte întotdeauna de catastrofe care se vor produce după moartea noastră, dar ni se cer sacrificii în timpul vieţilor noastre. Trebuie să facem sacrificii pentru generaţiile viitoare, dar generaţiilor actuale li se cere să facă sacrificii fără să li se explice care este orizontul de timp. Or, mie mi se pare că este dacă nu o dovadă de iresponsabilitate, o dovadă de ipocrizie. Şi e limpede că o parte dintre europeni se îndepărtează de aceste valori, iar lucrul acesta se poate observa de la avansul ideilor socialiste şi colectiviste pînă la erodarea statului de drept şi a domniei legii.

Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ. Avem la dispoziţie instrumente pentru a proteja libertatea, instrumente care au fost testate de Europa occidentală în primele trei-patru decade de după această reinventare. Şi primul sfat pe care-l primim de la înaintemergători este unul extraordinar de simplu: libertatea se apără ferindu-te de scheme utopice şi ferindu-te de atotputernicia statului. Chiar atunci cînd statul pretinde că vine în viaţa ta oferindu-ţi salvarea. Inamicii libertăţii vin sub diferite chipuri. Unii sînt adepţii politicii planificării, alţii sînt adepţii politicii fricii, punînd supravieţuirea individuală mai presus de orice valoare şi propovăduind un tip de înspăimîntare care-i paralizează pe cetăţeni şi îi lasă în braţele statului. În fine, o parte dintre inamicii libertăţii vin sub forma tehnologiei şi promit, prin emancipare tehnologică, dispariţia tuturor dilemelor etice care-i frămîntă pe oameni. Numai că, în toate aceste cazuri, vedem că dincolo de generozitatea aparentă există costuri imense pe care societăţile noastre le au de suportat.

Să privim, de exemplu, chestiunea libertăţii din perspectiva garanţiilor ei juridico-politice: stările de excepţie. În timpul pandemiei am scris anumite texte care nu m-au făcut în mod neapărat popular, pentru că am fost acuzat că aş fi un adept al iresponsabilităţii individuale şi că aş neglija suferinţa umană – departe de mine, eu tot ceea ce am încercat să spun în timpul pandemiei este ceea ce încerc să vă spun şi acum dvs.: statul nu este Mîntuitor, iar ieşirea dintr-o catastrofă se face mai degrabă prin energii individuale decît prin planificare coordonată tot de oameni ca noi, dar care acţionează ca şi cum ar fi primit un mandat divin de a şti mai bine decît noi ce ni se cuvine în viaţă. Mi se va spune: momente excepţionale – soluţii excepţionale. E adevărat. Problema este că aceste soluţii excepţionale îi dezvaţă pe oameni, din păcate, de ideea deliberării şi de mecanismele transparenţei. Parlamentele sînt deseori criticate pentru că sînt populate fie de oameni recrutaţi prin contraselecţie, fie de oameni care au obiceiul de a vorbi mai mult decît trebuie. Dar parlamentele au şi un imens avantaj pe care puterea executivă nu-l deţine: ele reprezintă întreaga plajă de opinii a societăţii. Or, dacă putem accepta să ne încredinţăm destinul parlamentelor într-o oarecare măsură, riscul de a ne încredinţa destinele unei puteri executive care uneori se sprijină pe o majoritate fragilă în Parlament, tranzacţionată netransparent, este imens. Iar societăţile europene au fost dominate în aceste momente de stările excepţionale pentru că s-a preferat ceea ce, atrăgîndu-mi unele critici, am numit o „politică a fricii”. Frica de moarte. Frica de moarte este o modalitate foarte sigură de a goni gîndul libertăţii din mintea cuiva. Între moarte şi libertate alegerea pare de la sine înţeleasă. Nu toţi oamenii sînt îndrăgostiţi de libertate, dar se pare că tuturor oamenilor le este frică de moarte. Şi atunci, dacă tu foloseşti această politică a fricii pentru a legitima stările excepţionale ca panaceu, cetăţenii vor fi de acord pînă în momentul în care vor înţelege că frica de moarte nu are un corespondent în realitate. În momentul în care ei au început să vadă că nu mor toţi, atunci li s-a redeşteptat şi instinctul libertăţii, şi instinctul critic. Dar în foarte multe societăţi europene şi nu numai, am observat o capacitate neliniştitoare a oamenilor de a se supune unor ordine arbitrare şi evident prosteşti ale autorităţilor. Ca să nu mai spun că, de la un punct încolo, autorităţile, în multe state europene, inclusiv în România, nici n-au mai găsit de cuviinţă să explice anumite măsuri. Ele s-au luat! Şi cred că, dacă este să privim la aceşti doi ani, lecţia lor este foarte clară: delegarea oarbă a puterilor către stat este un inamic nu redutabil, ci mortal al libertăţii.

Şi fiindcă discutăm despre aceste abateri voluntare de la etica libertăţii, să privim şi ameninţarea tehnologică despre care vă vorbeam, pentru că de multe ori ele merg împreună. Politica fricii din timpul stărilor excepţionale viza de fapt condiţionarea oamenilor să accepte ceea ce statul le trasa ca ordine în viaţa cotidiană. Eu nu discut aici din perspectiva unui conspiraţionist care crede în marea resetare şi în nu ştiu ce comploturi ale unor personaje extraterestre. Eu vorbesc aici în planul politicilor publice şi al politicilor constituţionale. Dar dacă privim problema condiţionării umane şi, aş spune, a condiţionării pavloviene a oamenilor, tehnologia este un mediu care permite un tip de inginerie socială cum societăţile noastre nu au cunoscut. Pentru că noi evocăm în general flagelul propagandei şi al acţiunii propagandei asupra libertăţii. Dar este de ajuns să privim la flagelul pe care o propagandă cu mult mai insidioasă şi cu mult mai periculoasă îl produce în vieţile noastre, acest flagel al conformismului, al falsului conformism pe care oamenii îl dobîndesc prin intermediul frecventării reţelelor sociale. Acest mimetism, care pare cu totul inocent, în realitate nu este inocent, pentru că în spatele mimetismului, în spatele acestei încolonări se află întotdeauna oameni, şi oameni care au un nume. Ei sînt de fapt corporaţiile tehnologice, cele care au în anumite momente o putere încă mai vastă decît statele şi care pot colabora cu statele pentru a strivi libertatea individuală. Cum o pot face? Ştim cu toţii: procurîndu-le datele pe care le colectează despre noi. Pentru că în momentul în care tu, corporaţie tehnologică, închei un acord cu un stat de tipul Republicii Populare Chineze pentru a furniza date pe care le colectezi, înseamnă că Republica Populară Chineză, un stat totalitar prin excelenţă, are la dispoziţie un portret făcut din mii şi mii de date colectate de pe Internet. Pentru că iluzia pe care oamenii au avut-o în această perioadă este a deplinei libertăţi.

Or, pe lîngă un nivel al ameninţării cu privire la libertatea de exprimare, mai există un nivel al ameninţării cu privire la liberul-arbitru. Dacă aceşti logoreici din spaţiul virtual sînt uneori nişte creaturi ridicole, corporaţiile tehnologice care pun în mişcare acest mecanism nu sînt nici ridicole şi nu trebuie niciodată subestimate. Noi asistăm astăzi la o situaţie cu totul specială: spaţiul public este proprietatea unor corporaţii. Sînt cazuri celebre: în momentul în care o corporaţie de acest tip doreşte să suspende contul, tu încetezi să exişti. Pînă acum, spaţiul public în societăţile noastre era mai greu de controlat. Acum este foarte uşor de controlat. Iluzia libertăţii pe care o oferă aceste reţele sociale este de fapt o imensă înşelătorie, pentru că noi trăim într-o adunătură cacofonică de opinii, iar aceasta face ca opiniile respectabile să fie indiscernabile de opiniile iresponsabile. Toţi sînt specialişti în toate şi-n nimic, iar în spate se află aceste corporaţii tehnologice care pot face două lucruri: pot să colecteze date, şi aici intrăm pe terenul eminamente constituţional al protecţiei vieţii intime, familiale şi private, şi pot să genereze tipare de comportament. Practic, umanitatea – că nu mai este vorba de Europa – devine un fel de laborator în care tu, introducînd un stimul, observi ce se întîmplă.

Dar oamenii nutresc iluzia, după părerea mea extrem de periculoasă, că progresul tehnologic este un garant al libertăţii.

Ioan Stanomir este profesor la Universitatea București.

Credit foto: Ciprian Hord