Raluca ALEXANDRESCU

Autenticitatea nu presupune mari sacrificii, iar „societatea singularităților” se regăsește în noul Pămînt al Făgăduinței: diferită, dar nu brutală, accesibilă, dar nu mizeră, simplă, dar nu banală.

Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.

„Luminița de la capătul tunelului“ e o metaforă devenită loc comun în limbajul politic românesc de după 1989 și căzută în derizoriu mai cu seamă după guvernarea Convenției Democrate din 1996-2000, care o utilizase în exces în timpul campaniei electorale.

Originile liberalismului românesc merg împreună cu modernizarea și cu intrarea progresivă în limbajul politic a conceptului de democrație, și se pot regăsi în primele proiecte de reformă scrise de boieri luminați, de intelectuali autodidacți și, mai tîrziu, de generația pașoptistă, prima formată, în mod programatic, în școlile din Occident.

O paradigmă politică nu se încheie duminică seară pentru a lăsa loc alteia luni dimineață, iar modificările conceptuale nu au sens unic: conținutul lor se modifică, reia teme în contexte diferite, se raportează distinct la realități intelectuale ori sociologice diferite.

Democrațiile nu au, din perspectiva definiției strict politice a onoarei, prea multe de împărțit cu ea.

Primul și cel mai evident motiv este că noul șef al statului nu a cîștigat susținut de unul din partidele tradiționale care au asigurat atît președinția, cît și alternanța la putere în ultimii cincizeci de ani.

Violența a devenit la un moment dat consubstanțială cu societatea modernă. Conflictul, opoziția, lupta unei clase împotriva celeilalte au generat și au potențat externalizarea și tehnologizarea conflictului.

Aparent, e ușor să scrii despre prudență și fatalism în cultura politică de la noi, dacă ne situăm în tradiția mioritică obișnuită.

Cînd, la începutul anilor ’90, Ion Iliescu povestea despre relaţiile structurate în economia de tranziţie românească definindu-le drept „capitalism de cumetrie“, avea mai multă dreptate decît ne-ar fi plăcut la ora aceea să-i dăm, pentru simplul fapt că vorbea în cunoştinţă de cauză.

Ce moment mai potrivit să vorbeşti despre multiculturalism şi europenizare decît la capătul unei campanii electorale prezidenţiale care a opus două modele politice: primul s-a bazat pe afişarea unei românităţi rîncede, slinoase, intolerante, celălalt – pe acceptarea diferenţelor, pe valorizarea deschiderii culturale trăite.

Cînd, în decembrie 1989, s-au umplut străzile de oameni disperaţi de foame, de frig, de frică, unul dintre sloganurile frecvent auzite şi păstrate în memoria efemeră a zidurilor bucureştene şi ale marilor oraşe de provincie suna „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“

Au trecut aproape 21 de ani de la sfîrşitul unui regim care, în plan cultural, îşi fixase ca ţintă distrugerea totală, sistematică şi durabilă a umanioarelor, a ştiinţelor „inexacte“, „speculative“, care lucrează suspect cu un material difuz, greu de definit şi evanescent: cuvîntul şi ideile care-i sînt asociate.